Emilian Marcu Au existat de-a lungul timpului diverse meserii, care din varii motive, odata cu trecerea timpului sau cu modernizarea unor profesii, au inceput sa devina amintire si apoi, incet, incet, ciudate curiozitati, ca in final sa treaca in cimitirul uitarii. Nu le-as numi aici numai din motivul simplu ca sunt mult prea multe si cu siguranta ca nenumind-o as nedreptati una din ele. Dar, totusi, despre una din meserii as vrea sa vorbesc. Adesea, de ziua dedicata acestei meserii mi-am propus sa scriu cateva randuri si, nu stiu din ce cauza, n-am facut-o. De ce? Cine ar putea oare sa dea un raspuns?
M-am decis sa scriu despre aceasta meserie acum cand despre aceasta imi aminteste doar briza de aroma de cerneala, vuietul masinilor de imprimat, ticaitul claviaturii de la linotip sau truda ingandurata a zetarilor pe regal.
Dar mai ales dialogurile spumoase dintre batranii tipografi si batranii gazetari, cei care faceau o grupare aparte, grupare unde cu greu puteai patrunde, m-au fascinat.
In fiecare tipografie, si am avut fericirea sa cunosc bine cateva tipografii din Romania (Tipografia din Iasi, cu cele doua sedii, Tipografia Arta Grafica, Monitorul Oficial, Tipografia de la Casa Scanteii, actuala Adevarul si Chibrit, toate din Bucuresti) exista o asemenea grupare de care ma atasam din curiozitate si din dorinta de a invata din tainele acestei meserii. Am intalnit acolo, in halele lungi, incarcate de atata suflet si sensibilitate, o multime de oameni deosebiti.
In comportamentul profesional pareau niste medici ai sufletului, calcand atent sa nu cumva sa supere, prin prezenta, pacientii.
Au existat tipografi celebri si tipografi anonimi, dar toti au fost drapati de un suflet mare, sfintit cu duh divin.
In fata lor erai, parca, fortat sa-ti scoti palaria. Gest reflex. Nobletea lor te obliga. In acea lume a Batranului
