Am o dilemă în ultimii ani şi aş vrea să cred că nu e ceva strict legat de înaintarea în vârstă. Mă trezesc comentând în gând sau cu voce tare că ceva e în neregulă cu tinerii din ziua de astăzi, în general, şi mergând mai adânc în jobul şi pâinea mea de toate zilele, cu talentele din advertising. Când spun talente, nu vă gândiţi la acele însuşiri şi abilităţi native, pe care doar unii dintre muritori le au în domenii artistice. Pentru mine, „talentul&l

Am o dilemă în ultimii ani şi aş vrea să cred că nu e ceva strict legat de înaintarea în vârstă. Mă trezesc comentând în gând sau cu voce tare că ceva e în neregulă cu tinerii din ziua de astăzi, în general, şi mergând mai adânc în jobul şi pâinea mea de toate zilele, cu talentele din advertising. Când spun talente, nu vă gândiţi la acele însuşiri şi abilităţi native, pe care doar unii dintre muritori le au în domenii artistice. Pentru mine, „talentul“ e o denumire generică pentru cei care lucrează în publicitate.

Mă uit în jur şi lucrurile nu mai sunt cum erau „pe vremea mea“, în anii ‘90, sau chiar la începutul mileniului. Ceva s-a schimbat fundamental. Am vorbit cu sociologi, cu psihoterapeuţi, cu antreprenori, cadre didactice, părinţi, însă n-am obţinut un răspuns care să mă mulţumească, ci frânturi de gânduri şi păreri. Şi, din nefericire, confirmări că aceasta este realitatea.

Uitaţi ce cred eu. Generaţia mea a crescut într-un mediu în care nimeni nu ne spunea că suntem buni, că merităm orice şi totul, că posibilităţile noastre sunt nelimitate şi, dacă ne dorim, pământul ne e la picioare. Laudele erau rare, iar noţiunea de „opţiune“ ne era cvasi necunoscută. Şansele (în termenii de azi, oportunităţi) erau rare. Trăgeam din răsputeri pentru fiecare astfel de „noroc“ care ni se ivea în cale, fiindcă ar fi putut fi singurul. Informaţia