Cine ar sti astazi, la o repede ochire, ca este vorba de membri ai cvartetului „Voces“, asa cum stiau cei din generatia tineretului raducosasian si manolescian, pe nemestecate si negindite, ca Garrincha, Didi, Pelé, Vava si Zagalo formau atacul echipei Braziliei ce zdrobea cu 4-0 echipa Suediei si devenea campioana mondiala? Cine mai sta astazi sa desluseasca ce a fost ieri, pentru a trai plenar clipa repede trecatoare?

Cine si-ar mai bate capul cu amanunte ale timpului trecut, cind ne aducem din ce in ce mai greu aminte despre ce „a fost“ in inclestarea teribila cu ce „este“ ? De ce amintim aceste mici detalii de memorie afectiv-culturala? Pentru ca de multe ori numele unor maestri si virtuosi ai muzicii camerale ramin pitite sub genericul firmei titulare care i-a impus in eternitate. Cine mai sta sa vada azi din cine se compuneau cvartetele cindva faimoase Vegh sau Rose, cine ar mai sta sa urmareasca in timp evolutia componentei celebrelor cvartete Juillard si Amadeus?

Sigur ca exista microbisti impatimiti care stiu „tot“, asa cum sint si melomani carora nu le scapa nimic. Ultimele noastre placute descoperiri in acest domeniu sint Nicolae Manolescu, competent comentator de fotbal si Vladimir Eskenazy, de la Radio Europa Libera, din Praga. O somitate in materie de muzica si un frumos exemplu de cum poate muzica suplini disperarile si angoasele noastre si de cum ne poate ea umple cu bucurie multa atunci cind stim s-o pretuim cu adevarat. Oriunde am fi si oriunde ne-am afla. Fotbalul si muzica, doua remedii impotriva singuratatii si plictiselii. Ati vazut vreun microbist plictisit sau vreun meloman nefericit? Greu de dat un raspuns afirmativ. Si ce s-ar face Manolescu la Paris fara fotbal, ce s-ar face Eskenazy la Praga fara muzica? Supozitii, desigur, cumva in marginea inconsistentelor speculatii: se poate orice.

Pe o vreme uri