De cind Bogdan Olteanu i-a scris lui Mircea Cartarescu, iar PNTCD s-a adresat, tot printr-o scrisoare deschisa, lui Horia-Roman Patapievici, incep sa ma intreb daca s-a schimbat ceva in perceptia publica si daca scriitorii au inceput sa conteze. Pina de curind aveam dubii ca rindurile de la gazeta pot influenta mersul politic. De cind Bogdan Olteanu si-a inmuiat pana in calimara, ceva-ceva s-a zdruncinat in convingerile mele privind ineficienta textului gazetaresc. incep sa ma conving tot mai mult de inadecvarea dintre lumea scriitoriceasca si lumea politica. De fapt, textul gazetaresc are ecou, dar cade pe un teren unde fiecare il interpreteaza cum vrea, precum Jupin Dumitrache. imi permit sa fac citeva observatii despre aceasta comunicare (viciata) intre scriitorul de la gazeta si omul politic din Parlament.
Pe de o parte, descoperim o seama de scriitori care mai cred ca opinia lor mai poate avea impactul de la inceputul anilor ’90. Exista, fara doar si poate, o convingere, oarecum naiva, ca articolele de ziar mai pot imbunatati peisajul politic actual, ca jocurile mai pot fi indreptate din mers, printr-o trasatura de condei. La fel de idilica este convingerea ca ziaristica militanta, in care se simt foarte clar optiunile politice partizane, poate duce la crearea unor vectori de putere in care reprezentarea civica sa fie acceptata. Parerea mea este ca, in acest moment, tipul de discurs in care dispar nuantele, echilibrul si pozitionarea neutra este unul sinucigas pe termen lung.
O sustinere fatisa acordata presedintelui Basescu sau premierului Tariceanu nu face decit sa-ti erodeze din capitalul de incredere pe care l-ai acumulat de-a lungul timpului. Partizanatul politic din acest moment ar trebui inlocuit cu un scepticism temperat, in care sa fii atent la derapaje, la populisme, la gafe. Frenezia ar trebui sa lase locul rigorii, sa se re
