Ioan GroSan
O suta de ani de zile la Portile Orientului
Editia a III-a, Editura Polirom, Iasi, 2007, 340 p.
Raspunzind, in 1983, unei anchete a revistei Amfiteatru, Ioan Grosan declara, onest, ca optiunea pentru proza scurta nu este una manifesta, programatica (cum se tot bateau cu pumnul in piept majoritatea congenerilor sai), ci tine de recunoasterea posibilitatilor; romanul ar fi fost o miza pe care autorul Caravanei cinematografice ar fi lasat-o pentru maturitate: „Marturisesc ca deocamdata nu ma incumet sa scriu roman pentru ca nu stapinesc tehnicile necesare de constructie epica. Chiar presupunind ca as avea experienta mai multor tipuri de scriitura si fondul problemelor care solicita spatiul unui roman, a incepe ridicarea constructiei ignorind aprofundarea structurilor ei de rezistenta mi se pare o intreprindere riscanta. Pina una-alta, prefer sa studiez si sa ma calific la locul de munca, in proza scurta“. Ei bine, de calificat s-a calificat pina a devenit un maestru recunoscut al prozei de scurta respiratie; dupa toate semnele, zgircite ce e drept, Grosan si-a luat inima in dinti si a atacat mult dorita reduta. Lucreaza, umbla vorba, alimentata chiar de scriitor, la un roman in adevaratul inteles al cuvintului, pe care sper sa-l avem in mina cit mai curind.
Ciulama, beizadea, iofca, peltea, macara
Probabil tot cu titlu de prestidigitatie a conceput si volumul O suta de ani de zile la Portile Orientului (aflat acum la o terta editie, la Polirom), situat pe muchia dintre roman si proza scurta. De altfel, structura cartii este marcata de aparitia in presa saptaminala, in foileton. Fiecare fragment tinde sa devina independent, sa-si inventeze chichirezul sau. Prin urmare, cum epicul nu se lasa fragmentat cu atita usurinta, nu pe veleitatile de narator propriu-zis mizeaza autorul, ci pe cunoscutul sau har parodic. Efect
