De citiva ani incoace, de cite ori merg la Roma, locuiesc intr-un cartier foarte popular, San Lorenzo, vestit, intre altele, pentru pizzeriile ieftine si bune. Stau pe o strada care adapostea, pe vremuri, un sediu cunoscut al Brigazilor Rosii... Universitatea La Sapienza e la doi pasi. De la ferestrele apartamentului, sub acoperis, se vede bine Departamentul de Matematica.

imi place sa cobor dimineata la barul din piateta, sa iau o cafea si un corn de la acelasi barman cu care schimb citeva cuvinte, s-o beau in picioare, la tejghea, printre cam aceiasi musterii, oameni din cartier, de toata mina, care se cunosc toti intre ei si vorbesc tare, comenteaza stirile din ziar sau, lunea, meciurile. imi place sa-mi cumpar fructele si legumele la piata de la capatul strazii, iar restul cumparaturilor le fac la supermarketul din zona, unul destul de ieftin. Si aici vad zilnic cam aceleasi figuri.

Sint, in general, oameni saraci, care se uita de citeva ori la pret inainte sa puna in cos. Sint multe batrine care se misca incet, greoi, la casa scotocesc adinc in sacosa dupa portofel, aleg pe bijbiite banii, mai renunta la cite ceva daca n-au destul, parlamenteaza cu casierii... N-am vazut niciodata vreun angajat care sa le bruscheze, toti par sa aiba o rabdare ingereasca, le asteapta, glumesc. N-am vazut nici lumea din spate, de la coada, vociferind. E, in magazinele de tipul asta, o ambianta foarte placuta, te simti ca-n familie. Nu stiu cum au facut, dar italienii au reusit cumva sa umanizeze supermarketul, sa-l transforme in opusul lui, sa mute in el ceva din atmosfera intima din micile pravalii de dinainte, acelea in care vinzatorul-patron isi cunostea clientii si statea la taclale cu fiecare.

Este exact ce lipseste in majoritatea magazinelor noastre. Vinzatorii, chiar cei tineri, au mutre posomorite, se uita chioris la tine (stiu, sin