In cele zece romane pe care le-a scris pina in prezent, Ian McEwan dovedeste o preocupare constanta pentru cuplu, observindu-i fragilitatea sau, dimpotriva, nebanuita rezistenta. Indiferent de contextul social in care sint plasate, indiferent de vremurile pe care le traiesc, de virsta, experienta si povestea fiecaruia, cuplurile lui McEwan vor fi greu incercate la un moment dat in existenta lor.
Cum stiu oamenii sa raspunda la traume, cum se comporta in fata adversitatii, ce reactii dezvolta in imprejurari exceptionale reprezinta doar citeva dintre chestiunile care il preocupa pe britanic. Astfel, unele cupluri vor ceda, altele vor deveni mai puternice, altele se vor forma tocmai in urma unei experiente la limita pe care doi oameni au trait-o impreuna. Asa cum ii sta bine unui scriitor, McEwan nu se limiteaza doar la a consemna, la a inregistra, ci se lanseaza intr-un excurs hermeneutic de mare finete pentru a explica reactiile, uneori absurde, ale fiecaruia dintre personajele sale. Desi pe alocuri nu se poate abtine sa nu-si manifeste regretul sau dezaprobarea pentru o abordare sau alta, cum tot scriitorul, fara a-si permite sa-si abata personajele de la deciziile lor, nu pregeta sa scoata in evidenta teribilele consecinte care, necunoscute inca protagonistilor, se vor abate asupra lor doar pentru ca la un moment dat in viata au ales sa (nu) faca un anumit lucru, in final prozatorul pare a-i intelege pe toti. Avind o privire de ansamblu asupra destinului personajelor sale, McEwan nu face greseala sa-i priveasca de sus, ci, dimpotriva, el insusi pare constient si chiar obsedat de ideea ca fiecare dintre noi sintem prinsi iremediabil in impredictibilitatea gesturilor si deciziilor noastre, care ne vor urmari permanent pina la moarte.
Julie si Joe, frate si sora, ambii netrecuti de optsprezece ani, din Gradina de ciment (1978, Polirom, 2002)
