Titlul de mai sus nu parodiază în vreun fel analiza (altfel controversată) a lui Harold Bloom. Nici nu trimite - în notă vag peiorativă - la exerciţiile canonice din spaţiul nostru predominant jocular. Restabileşte mai curînd, cu toată seriozitatea, o realitate istorică prea puţin amintită în sofisticatele teorii ale postmodernităţii. Este vorba despre originea răsăriteană, dacă nu chiar balcanică, a termenului ce identifică acţiunea "canonizării". În recentul (2006) ei studiu* asupra canonului şi mutaţiilor valorice pe care acesta le produce în literatură şi cultură (e.g. spaţiul nord-atlantic), americanista Cosana Nicolae (de la Universitatea din Bucureşti) subliniază originea prezumtiv ebraico-sumeriană a conceptului. Kanna, în sumeriană, şi quaneh, în ebraică, identificau trestia (cea crescută în mlaştini ori pe malul apelor). Vechii greci l-au preluat cu foarte mici modificări (de altfel, majoritatea istoricilor termenului îl asociază în primul rînd cu elenii şi mai apoi cu sumerienii şi evreii). Kanon, cuvîntul tradiţional grec, desemna, la rîndul lui, un tip de trestie (specială, i.e. parfumată) sau, mai tîrziu, un fel de băţ (de o anumită lungime), ambele folosite ca instrumente de măsură. Ulterior, elenul kanon a dezvoltat şi sensul de "regulă" ori "lege", probabil în urma transferului simbolic dinspre conotaţiile de "precizie" şi "rigoare" ale primei semnificaţii.

Opinia Cosanei Nicolae este aceea că teologii creştini reuşesc însă, cu adevărat, să impună noţiunea în interiorul culturii europene, de-a lungul aprinselor lor dezbateri asupra autenticităţii unor texte din Biblia ebraică, precum şi a cîtorva Evanghelii din Noul Testament. Scrierile acceptate drept canonice căpătau automat autoritate sacră, în timp ce acelea respinse erau considerate apocrife, supralicitîndu-li-se caracterul îndoielnic. În mod evident, dimensiunea ecleziastică a noţiun