Ne-am plâns multă vreme că nu avem o istorie a literaturii române de la origini până în prezentul imediat, dar când avem, când au apărut câteva, le tratăm cu in­diferenţă. De altfel, a scrie despre sinteze, fie şi în semnalări scurte, cere o pregătire specială şi, mai ales, presupune a avea tu însuţi o imagine globală a literaturii române. Nu-i de mirare că sintezele sunt cam lăsate deoparte de critica de întâmpinare. Deplânse că nu există, sunt bagatelizate când, totuşi, apar. Din 1990 încoace s-au făcut cunoscute doar două istorii complete ale literaturii române: una publicată de Dumitru Micu în două versiuni tipografice (în patru volume mici, apărute în intervalul 1994-1997, şi apoi într-un volum masiv, în 2000) şi alta semnată de Ion Rotaru, amândoi profesori universitari bucureşteni din aceeaşi generaţie (cincizeci, deci preşaizecistă). Nu am văzut încă sinteza în două volume a lui Henri Zalis, apărută în 2006 sau 2007. În 1994, a fost reeditată postum sinteza istoriografică a lui Al. Piru (autorul murise în 1993), apărută iniţial în 1981, oprită la nivelul anului 1980, după cum măr­turiseşte istoricul literar în postfaţă. Tentativa lui I. Negoiţescu a rămas blocată la un prim volum, apărut în 1991, oprit la sfârşitul perioadei interbelice (criticul moare în 1993, lăsând perioada contemporană, pe care o cunoştea cel mai bine, în suspensie). Nicolae Manolescu a publicat în 1990 un prim volum dintr-o sinteză în lucru, în legătură cu care ne punem toate speranţele ca va fi ceea ce ne trebuie, ceea ce aşteptăm ca să ne limpezim, pentru multe decenii, imaginea globală a literaturii române. Las deoparte acum, în acest bilanţ provizoriu, istoriile literare care sunt dedicate numai perioadei contemporane (Eugen Negrici, Marian Popa, Alex Ştefănescu, Ioan Holban). Al. Piru, Dumitru Micu şi Ion Rotaru ne încredinţează că o sinteză integrală de istoria literaturii române n