Pe 18 decembrie 2006, Parlamentul României a fost ocupat cu forţa de un desant paramilitar al Partidului România Mare. Intraţi în Palatul Poporului - că de-aia e-al Poporului! - prin complicitatea, de sus până jos, a forţelor de ordine, chestorului, preşedintelui Senatului (să nu-i uităm numele: Văcăroiu), haidamacii lui Vadim dovedeau nu doar o bună orientare în spaţiu, ci şi o disciplină de fier. Cât ai zice peşte, au invadat, de erau gata să se prăbuşească sub greutatea lor balcoanele de la etajul întâi, ocupate de personalităţi ale vieţii publice, de reprezentanţi ai ambasadelor şi de intelectuali. Problema nu e că oamenii lui Vadim Tudor au protestat, ca scoşi din minţi, că preşedintele Traian Băsescu avea curajul inimaginabil de a condamna comunismul din România. Problema e că lanţul complicităţilor face din biata noastră ţară o entitate fragilă, pe care câţiva desperado pot s-o controleze cum au ei chef.

Cu intuiţia fără greş a individului primar, Vadim a simţit că pe 18 decembrie urma să aibă loc în Parlamentul României un eveniment de importanţă istorică. Virulenţa împinsă până la demenţă a atacurilor împotriva Raportului Comisiei Tismăneanu, asalturile fără precedent contra lui Vladimir Tismăneanu, a cărui biografie a fost terfelită cu o neruşinare indescriptibilă, ieşirea din "adormire" a tot felul de agenţi ai Securităţii, mobilizarea la baionetă a specialiştilor în diversiuni au arătat în ce măsură societatea românescă refuză să iasă din prizonieratul comunismului.

Vadim Tudor şi acoliţii săi nu sunt decât formele patologice ale existenţei larvare în care se complac mult prea mulţi români. Cifra lor e în descreştere, după cum arată şi recentele alegeri europarlamentare, dar asta nu înseamnă că microbii de tip "România Mare" au dispărut sau vor dispărea cu totul din societatea noastră. Pentru individul limitat, incult, dezamăgit, ca şi pe