Din fericire, nu toate romanele franţuzeşti de o sută de pagini sînt plicticoase; unele pot fi mai consistente decît atîtea vaste ficţiuni anglo-saxone. O dovedeşte şi încă tînărul Laurent Graff, a cărui cotă e în creştere; o prezenţă discretă, chiar enigmatică, un excentric în peisajul literar din Hexagon, care pe bună dreptate nu i se pare tocmai interesant. Penultimul roman, Strigătul, tradus de Sabina Chişinevski, a apărut la Humanitas, în colecţia "Cartea de pe noptieră"; editura va publica şi ultimul lui titlu, Il ne vous reste qu'une photo ŕ prendre.

În cîteva interviuri în care s-a ferit să se dezvăluie, retractilul Graff s-a dovedit la fel de concentrat ca în ficţiuni. Dacă e semnificativ interesul pentru religia budistă, e în schimb prea puţin important să ştim că are o slujbă oarecare, soţie şi copii, că a vizitat mai multe ţări din Asia, că a ajuns în Thailanda pentru turismul sexual, pe care, crede el, Michel Houellebecq are dreptate să-l apere. Se simte afin, pînă la un punct, cu autorul Particulelor elementare şi viziunea sa despre "vidul afectiv şi competiţia dintre sexe în Occident". Surprinde afirmînd că scrisul nu trebuie să reprezinte un chin, sau că lectura nu înseamnă prea mult pentru el, om care, interesat de puţine lucruri, rareori duce pînă la capăt un volum; cartea care l-a marcat cel mai profund pare a fi Spuma zilelor a lui Boris Vian, descoperită la o vîrstă foarte fragedă. Se consideră un cinic, care, încercînd să le facă un portret semenilor, prea puţin atrăgători cînd sînt priviţi de aproape, întîlneşte peste tot mizeria. Strigătul arată că la el detaşarea nu exclude compasiunea. Stîrnind poate şi zîmbete, se declară convins de existenţa unei dimensiuni sacre a vieţii, ceva ce transcende brutalitatea cotidianului. E de acord că personajele lui au o latură religioasă; deşi atei, aceşti marginali "caută un adevăr sau o justi