O lirica totodata inteligenta si melancolica scrie Nicolae Prelipceanu, autor "saizecist" dupa anul debutului editorial, dar cu o reflexivitate poetica mai accentuata, in acord cu spiritul generatiei '70. Pentru cei care utilizeaza curent critica biografista si vaneaza suprapuneri intre eul creator si cel biografic, volumul Un teatru de alta natura* va fi cu siguranta deconcertant.
Nici o legatura nu pare sa existe intre figura joviala, bine cunoscuta in lumea noastra literara, a unui Nae cordial si volubil, depozitar de glume si anecdote savuroase, si aerul apasator al versurilor sale, cu atat mai deprimante cu cat ele exprima nu doar niste stari, dispozitii sufletesti. La un prim palier, intr-adevar, atmosfera poemelor se datoreaza unui expresionism tarziu, crepuscular inclusiv in ordinea culturii. Soarele "putred", valurile "puhave", aripile "de argila", "cununa de lauri negri a fricii", "libatiile de sange" contureaza un tablou specific, proiectat din interioritatea ranita si, asa-zicand, vestejita a unui om satul de tot ce i-a fost dat sa traiasca. Daca frica i-a insotit si apasat viata, finalul ce va veni se va asocia cu o ridicare din umeri si o intoarcere indiferenta a spatelui: "frica mi-a fost sadita in corp de la inceput/ nici n-au asteptat anotimpul prielnic/ nici n-au asteptat sa ma nasc/ n-aveam par ma holbam/ la un bec din Suceava/ dar laurii ei imi cresteau pe sub piele/ de jur imprejurul capului/ si-al inimii/ si nici nu fosneau/ incremeniti/ au crescut impreuna cu mine/ acum sunt batrani si asteapta sa moara/(...) in final nici n-o sa ramana/ decat aceasta cununa cam neagra/ asta e el? o sa se mire cineva in soapta/ intorcandu-mi spatele/ pentru ultima oara" (Lauri negri).
Mai trista insa decat senzatia ca tot ce ramane dintr-o existenta e praful si pulberea, ca in Ecleziast, este demontarea rationala a conditiei umane perisabile.
