"Într-o zi de sărbătoare, cu ocazia unei excursii, Duminică a cunoscut-o pe Adina Gheorghe, tehniciană agricolă de la Sfatul din Cuca - o comună vecină. A cunoscut-o pe muntele către care se făcuse excursia, muntele Frunţii. Pe vârf era o ceaţă joasă, şi ei nu se vedeau decât de la mijloc în sus. Picioarele nu se observau şi, mergând, toţi păreau că plutesc. Când a văzut-o prima dată pe Adina, lui Duminică i-a pierit orice veselie. Avu zguduirea a ceva presimţit şi deveni tăcut şi sfios. (...)

Începură să-şi trimită scrisori foarte triste, râzând. Când vreunuia îi scăpa vreo destăinuire mai neacoperită, celălalt o respingea la fel, râzând. Ei se simţeau protejaţi de ceva care le îngăduia să mai zăbovească puţin alături de ei înşişi, aşa cum erau de fapt. Şi le mai îngăduia - credeau ei - şi refacerea, retrăirea adevărată a ceea ce ar fi trebuit să fie şi să se întâmple. Voiau să mai trăiască o vreme în treacăt, nedefinitiv şi nu bănuiau primjediile închise în jocul lor. (...)

- Nu mai ştiu dacă ţi-am spus... că sunt însurat...

Dar vorbi atât de răguşit şi apăsat, încât înţelesul vorbelor nu mai părea - sau Adina, obosită, nu-l mai căută - alături de ele.

- Chiar eşti? Întrebă ea tot apăsat. - Sunt! Să mă trăsnească şi să mă calce dacă nu sunt, spuse el pentru prima dată alt jurământ. - Şi chiar eşti? îl rugă ea subţire şi neliniştită. - Sunt! Află că sunt! De doi ani sunt! minţi Duminică neglijent, gândindu-se în altă parte. - Atunci... şi Adina deschise uşa şi sări din maşină.

Duminică mai merse puţin. Apoi se întoarse. O găsi răstiginită, cu spatele înfipt într-un ţăruş de lemn. (Era la un cot unde şoseaua avea borne mici de beton. Dar unele dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu ţăruşi.) Adina avea braţele moi, întinse în părţi. Duminică o apucă de umeri şi începu s-o salte. - Uşor, spuse ea parcă aţipită. Pe urmă trupul ei tresări