Sigur e că toate utopiile au un sfîrşit. Unele şi-l găsesc prin simpla lor împlinire, micşorată mult faţă de ele, altele prin risipirea "partizanilor". Însă istoria, mare consumatoare de eşecuri, le face unora dintre iluzii favoarea de a le fixa într-un moment de glorie.
Cum revistele literare sînt, şi ele, nişte utopii, în fond, ale convivialităţii şi-ale renunţării la orgolii, situarea lor în istorie se supune aceloraşi legi ale (ne)şansei. Cea literară, cînd vrea să le facă un bine - mitizarea fără fisuri - le face, de fapt, cel mai mare rău. Mult mai indiscretă, la petite histoire e mai credibilă în micile-i bunăvoinţe, fiindcă ai garanţia, în anii cînd citeşti, că relaţiile, pe care ea le conservă, între membrii grupului, reflectă o fostă stare de fapt. Aceea pe care mi-a evocat-o lectura unei dedicaţii. A lui Nichifor Crainic, din 1931, sub titlul primei fascicule din }ara de peste veac (apărută la Cartea Românească): Gândiriştilor. Nişte oameni care, sub acest nume, în vocabularul cultural, aproape că nu există. Ca şi cum Gândirea şi gândirismul ar fi fost o operă fără autori. Pe ei, întîi în vrac, apoi unul cîte unul, în dedicaţiile care urmează, îi recuperează Crainic. Sigur că imaginea Gândirii este departe de aceea a unui cenaclu, aşa cum modernismul l-a impus, însă ceea ce transmit aceste dedicaţii este adevărul, la fel de valabil de orice parte a spectrului cultural, că o revistă e un cerc de benigne şi creatoare influenţe, în afara cărora, neexistînd simpatie, nu există literatură. Practica excluderilor, pe care istoria literară le consemnează zgomotos, a amintirilor îndoite cu apă (turnată de-a dreptul în sîngele frăţiilor culturale), a numelor cu neputinţă de legat de-o firmă - în vremea cînd ştiai la care masă şade fiecare pălesc în faţa acestui joc împrejurul unei mese, un joc întemeiat pe dar şi pe sinceritate.
Neputînd şti ce a
