Prietenia literară, sentiment ales şi de preţ, devine o realitate emoţionantă atunci când se materializează într-un volum în care textele a doi scriitori dispăruţi se prezintă într-o fericită osmoză, aproape în fuziune. Dacă Ioan Flora şi Gheorghe Crăciun au fost, o viaţă, prieteni, afinitatea lor depăşea, în chip evident, planul omenescului, pentru a conduce la o înţelegere superioară, matură, a literaturii. Este ceea ce explică, pe larg, cu atâta căldură, G. Crăciun, în prefaţa sa, intitulată Prietenie şi poezie, scrisă în iulie 2005, la câteva luni de la moartea lui Ioan Flora: "am ştiut mai bine decât alţii ce proiecte are, cum lucrează, ce obsesii îl macină, unde şi-a propus să ajungă".

Cu toată lipsa distanţării afective, Gheorghe Crăciun este un critic obiectiv al operei lui Ioan Flora, ale cărui obsesii creatoare le-a cunoscut ca puţini alţii. Perfect mulate pe corpusul puţinelor poeme, inedite, ce compun cartea de faţă, consideraţiile sale sunt nu doar adecvate, ci şi, adesea, vizionare. Niciun omagiu prietenesc nu poate întrece profunzimea observaţiei că Ioan Flora avea "capacitatea de a reduce totul numai şi numai la limbajul poeziei", de a vedea scrisul ca pe o continuă luptă pentru a metamorfoza în "vers şi sintaxă" experienţa devoratoare a unei subiectivităţi ale cărei fruntarii, tot mai îndepărtate, semnificau, totodată, o lărgire a propriilor repere, teme, abordări lirice.

O trăsătură comună poemelor, de o mare varietate imagistică, tematică, retorică, din volumul Bătrânul Werther, este vastitatea peisajului referenţial, savurată de poet ca o emblemă a opulenţei vieţii. Ioan Flora rezistă cu greu inventarierii exhaustive a lumii materiale, care-l încântă printr-un neistovit spectacol (a se vedea poezia Labirint). Exuberanţa spaţiului presupune aplecarea, cu o dispoziţie egală a spiritului, asupra unor toposuri geografice ori ficţio