Deşi s-au împlinit de curînd zece ani an de la dispariţia sa, Corneliu Baba continuă să aibă în cultura română o imagine publică neschimbată; ca şi în timpul vieţii, el este încă un amestec de prezenţă retrasă şi de absenţă protectoare. Deşi este invocat, din cînd în cînd, ca o figură tutelară, dacă nu chiar ca una de-a dreptul legendară, nu s-a întrebat nimeni în mod serios, în afara lui însuşi de nenumărate ori, asupra locului pe care opera sa îl ocupă într-o posibilă geografie culturală. Este el un pictor răsăritean sau unul de factură occidentală? Faptul că nu a avut contacte directe cu arta europeană decît foarte tîrziu, iar la Paris, oraşul visat pe atunci de către toţi artiştii lumii, a ajuns şi mai tîrziu, poate fi unul cu un impact real asupra opţiunii sale estetice?

Acum, după ce opera sa a fost definitiv încheiată, ea însăşi poate răspunde atît întrebărilor de mai sus, cît şi întrebărilor care traversau nenumăratele meditaţii solitare ale artistului. Şi răspunsul este unul categoric. Nici Parisul, nici călătoriile şi nici un alt tip de experienţă nu ar fi modificat hotărîtor topografia şi spiritul acestei opere. în România anilor '30-'40, fără a avea aceeaşi anvergură şi fără imensa autoritate a unui Paris care iradia omnidirecţional cultură şi fascina aproape mistic, experienţele moderniste şi febrilitatea cu care se căutau noile resurse ale limbajului artistic erau comparabile cu acelea europene. Chiar şi fără să ajungă la Paris, dar interesat de acel segment al expresiei care marca ruptura cu trecutul şi contesta convenţiile obosite, Baba ar fi avut suficient spaţiu fizic şi moral, dar şi suficiente resurse interioare, pentru opţiuni total diferite faţă de cele pe care le-a făcut. Dar nu problema unui alt climat cultural şi a unei alte atmosfere artistice se pune în acest caz, ci problema unui sever program interior şi a unei adevărate mitolo