Natal - na província neve (Crăciun - în provincie ninge), versul iniţial al poemului închinat Crăciunului de Fernando Pessoa asociază coincidenţa zăpezii cu sărbătoarea solstiţiului de iarnă, în chiar cea mai sud-vestică dintre ţările Europei. Crăciunul s-a imprimat în sub-conştientul nostru cultural drept festivitate petrecută în decor germanic şi septentrional - frig, arbori încărcaţi de zăpadă, brad împodobit, Moş Crăciun.
Valorea unui astfel de scenariu care, pentru un european, a atins de mult banalitatea renaşte cu adevărat doar pentru cel care asistă, prima oară, la un Crăciun tropical; nimic nu e mai ciudat şi mai înduioşător decît transportarea simbolurilor acolo unde, aparent, ele îşi pierd sensul. Şi nimic mai impresionant decît obiectele ori gesturile care indică regretul absenţei. Nici o prezenţă nu e la fel de emoţionantă precum o absenţă dureros resimţită. Crăciunul de la Tropice - adevărat elogiu al absenţei - ne plasează deodată în centrul diferenţei dintre oameni şi celelalte fiinţe, fie ele cît de gingaşe, simpatice ori blănoase.
încă de la începutul lui noiembrie, marile magazine braziliene s-au umplut de brazi împodobiţi, de Moşi Crăciun în vestimentaţie tradiţională, plimbîndu-se prin spaţiile comerciale; în multe dintre ele s-au construit derdeluşuri artificiale cu zăpadă şi gheaţă de butaforie, unde copiii se dau vesel la vale pe sănii cu rotile; brazii înălbiţi nu lipsesc din jurul acestor construcţii speciale, aerul condiţionat suflă aici şi mai puternic, întregind iluzia: frumoasele fete ale locului poartă cizme pînă la genunchi (din materiale uşoare, imitaţii de piele) pentru a fi şi ele în consonanţă cu spaţiul european, chiar dacă, ieşind în stradă, vor constata că sunt plus 30 de grade.
Şi astfel Brazilia se pregăteşte la rîndul ei de Crăciun.
Nicăieri fascinaţia zăpezii nu e la fel de puternică cum
