A venit timpul să ne întrebăm - nicidecum retoric - de ce Cristian Popescu, probabil cel mai important poet nouăzecist, a devenit atât de căutat în ultima vreme? Acum, când asistăm la numeroase lansări de carte, reeditări sau debuturi, când se conturează o piaţă vizibilă de poezie, lumea literară se gândeşte din ce în ce mai mult la Cristian Popescu. Cu alte cuvinte, lumea literară îşi autosesizează un neajuns de funcţionare. Articolele criticilor îl repun din ce în ce mai mult în discuţie şi, laolaltă cu cititorii, aşteaptă republicarea operei autorului Familiei Popescu. E interesant, pe de altă parte, cum poezia lui Ioan Es. Pop, celălalt poet de forţă al generaţiei ^90, are o circulaţie mult mai bună, prin antologări periodice. Iată cum neşansa operei e paralelă cu drama omului Cristian Popescu, dispărut la doar 36 de ani. Trăim momentul Popescu şi opera poetului îşi cere dreptul reconfirmării.

în tot acest context aparent aşezat, punctul nevralgic rămâne lipsa unor ediţii complete şi accesibile din scrierile lui Cristian Popescu. Acesta să fie motivul efervescenţei din jurul poetului, altminteri valoros? Tendinţa absolut umană de a valoriza ceea ce ne este refuzat? Un răspuns şi - totodată - o ieşire din acest cerc vicios al orizontului de aşteptare îl reprezintă volumul apărut la Editura Cartea Românească: Un tramvai numit Popescu (care, întâmplător sau nu, apare la aceeaşi editură care a publicat debutul editorial a lui Cristian Popescu, Cuvânt înainte, din 1989). împletirea dintre lipsă, tatonare şi refuz, care a precedat ieşirea pe piaţă a acestei cărţi, constituie o excelentă şi nevinovată strategie de marketing, în forma sa cu totul simplă a cazului de presă.

Volumul în sine este o reuşită construcţie a regizorului (şi prietenului lui Cristian Popescu), Gavriil Pinte: transpunerea poemelor în piesă de teatru. Să remarcăm, totuşi, o situa