Alexandru Dobrescu Atunci cand se vor hotari sa scrie vietile barbatilor notorii ai ceasului de azi, fie aceia politicieni ori intelectuali, biografii de maine vor trebui sa faca fata unor chestiuni pe cat de legitime, pe atat de delicate. Nu ca i-ar coplesi multimea faptelor vrednice a fi consemnate ale viitoarelor lor personaje, la o adica indeajuns de rare si nu tocmai vrednice de lauda. Vor avea insa nevoie si de justa intuitie si de o bogata imaginatie ca sa lamureasca, de pilda, ciudata epidemie careia acestea i-au cazut victime, iar medicina n-a stiut cum sa-i dea de leac. Pentru ca, intr-o seara de acum optsprezece ani, toti s-au culcat oameni obisnuiti, fiecare cu bunele si cu relele lui, unii mai mult cu relele decat cu bunele, si s-au trezit dimineata sfinti. Unde disparusera pacatoseniile ce le incarcasera sufletele numai cu o zi inainte, Dumnezeu stie. Destul ca, acum, cugetul le era neintinat si inima usoara cum ale pruncilor.

Ba nici ca-si mai aminteau sa fi fost altminteri de cum erau. Si, vazand ei ca sunt asa de curati si ca neasemuita lor curatenie ii deosebeste radical de semeni, au gasit cu cale sa-si faca publica descoperirea. Au trambitat-o, asadar, in cele patru zari, fara pic de sfiala, dupa care, de la inaltimea subitei puritati, au prins mai intai sa-i mustre cu blandete pe ceilalti, ramasi sa se balaceasca in pacate, pe urma sa-i ia la intrebari cu necrutare si, in fine, sa-i puna la stalpul infamiei. Poate ca ar fi fost ceva mai ingaduitori daca pacatosii ar fi suportat tratamentul fara sa cracneasca. Numai ca, in pacatosenia lor, memoria le ramasese neatinsa, pastrand inclusiv amintirea trecutelor purtari ale proaspetilor ingeri. Din care pricina, zambeau cu subinteles sub potopul moralizarilor, iar uneori, cand nu mai puteau rabda, scoteau din ungherele ei intamplarile uitate ale preacuratilor inchizitori. Ceea ce er