Am asistat acum două zile la o prezentare pentru cei care vor să urmeze un doctorat la London School of Economics (cea mai importantă universitate de ştiinţe sociale din Marea Britanie, unde momentan urmez un master în politici europene). Profesoara care prezenta a început prin a ne descuraja: un doctorat la LSE înseamnă patru ani de muncă multă, cercetare academică grea şi neapărat inovativă, activitate desfăşurată pe ramura cea mai de jos a vieţii universitare, imposibilitatea de a obţine bani mai mulţi dintr-un job bine plătit, pentru că nu ai timp de o slujbă cu normă întreagă, şi o bursă cât să trăieşti la limita decenţei. Dacă veţi fi acceptaţi aici, veţi munci mult, veţi fi deprimaţi zile întregi şi vă veţi plictisi de atâta cercetare, cam asta a fost concluzia acriturii britanice, care vorbea de un doctorat adevărat.
Ce citesc acum trei zile în Gândul? Ministrul Cristian David tocmai a obţinut un doctorat românesc. Cosmin Guşă, la fel. Chiar şi omul de afaceri Costel Căşuneanu este doctor al Academiei de Poliţie. Prefectul de Suceava, Orest Onofrei, a fost şi el doctorand în timp ce îndeplinea funcţia publică; la fel, şeful Poliţiei Capitalei. Ei bine, eu nu cred că aceşti oameni pot fi cu adevărat doctori. Nu cred că un ministru în funcţie care răspunde de poliţie şi administraţie are timp de cercetare academică adevărată. Nu cred că un lider de partid ca Guşă, care e toată ziua la televizor, are timp măcar să consulte literatura de specialitate din domeniul geopoliticii, unde se vrea doctor. Ori aceşti oameni sunt nişte genii absolute, care i-ar face invidioşi pe profesorii de la Harvard, Oxford sau LSE, caz în care ar trebui să îi exportăm repede pentru că România e prea mică pentru capacitatea lor intelectuală, ori aceste titluri de doctor sunt nişte făcături.
Suntem încă o ţară bananieră la capitolul universitar. Numai în ţările bananiere primu
