Din când în când, tata aducea cărţi frumoase acasă. Probabil că primele popasuri în librărie le-am făcut cu el şi, inconştient, i-am imitat ca o mică maimuţă, aşa cum e orice copil până ajunge să se descopere, modul de-a lua o carte din raft şi de-a o răsfoi, de parcă, în acele clipe suspendate, lumea din jur dispare, şi nu mai rămâne decât omul şi cartea lui. Din câte înţeleg acum, tata era pasionat de cărţi. Odată - şi-mi amintesc bine momentul, deşi azi, la reconstituire, observ că aveam numai 8 ani - odată a venit cu un volum cum nu mai văzusem. Avea coperţi tari, îmbrăcate mai întâi într-o piele fină, albă, pe care scria cu litere negre un C şi un B, apoi într-o hârtie pe care scria cu negru ceva ce nu înţelegeam, şi cu verde Florile răului, şi - ceea ce m-a dat gata - era învelită într-o cămaşă transparentă, ce dădea luciri neobişnuite literelor de dedesubt. Dar asta nu era totul. Cartea era închisă într-o teacă a ei, de carton, cu desene încâlcite, pe care scria C-H-A-R-L-E-S B-A-U-D-E-L-A-I-R-E, un nume bizar, de nepronunţat. Am luat obiectul ca pe o jucărie, l-am întors pe toate părţile, am văzut că are o hârtie netedă şi subţire, că are foarte multe pagini, peste 1500, un semn de carte ca un şiret de mătase legat de cotor şi câteva desene. Nu mă interesau, erau negre.
Cartea a venit cu mine de la Braşov la Bucureşti şi o am la capul patului. Este cea mai frumoasă ediţie Baudelaire care s-a făcut la noi, îngrijită de Geo Dumitrescu şi având o splendidă prefaţă de Vladimir Streinu. Când am răsfoit-o la 8 ani, a fost prima dată că ideea de traducere şi cea de poezie s-au legat în mintea mea: ediţia era bilingvă, iar în partea a doua erau înşirate toate traducerile publicate în limba română din poemele lui Baudelaire, uneori câte zece-cincisprezece pentru un titlu. După ce am învăţat franceza, am început să mă mir. Cum se putea ca un singur l
