Ca şi aceea despre care scrie James Joyce în Finnegans Wake, veghea pe care o invocă Ioan Lăcustă în cea mai recentă cercetare a sa are - din punctul de vedere al uşurinţei de lectură - atributele imposibilului. Cu un titlu care atrage în primă instanţă pentru ca apoi să înşele, cu şaizeci de pagini introductive acoperind bine contextul politic şi istoric, cu o poveste care-o pune pe calea deturnată a romanului, Cenzura veghează e o carte care - practic - nu se poate citi. Se poate, bineînţeles, parcurge pe sărite, se poate conspecta minuţios, se poate lăsa în voia chirurgicală a fişelor, dar nu poate beneficia de întregul şi fermecătorul inventar de stereotipuri care fac din actul de a ţine o carte deschisă o lectură autentică. Între un roman ca Luminare şi acest op documentat serios stă - la urma urmelor - sensibilitatea adeseori capricioasă a cititorului.
De ce asta? Care să fie, dincolo de vastul - dar selectivul - corpus de texte şi dincolo de suspiciunile noastre, intenţia unui asemenea volum? Ne spune, într-un fel insinuat, literaturizând, chiar Ioan Lăcustă: "În urmă cu aproape două decenii, prinsesem a lucra la un roman intitulat simplu: 1939. Era povestea unei iubiri închise în oprelişti, dintre un păgubos gazetar bucureştean, pornit spre îmbătrânire, şi o femeie mult mai tânără, soţia unui puternic al zilei. [...] După 1989, în noile condiţii ale accesului la fonduri arhivistice, până atunci inaccesibile sau ţinute sub interdicţia pecetei S (special sau secret), am reluat documentarea. Aşa am descoperit o sursă de maxim interes: Registrul Serviciului Cenzurii, care a funcţionat în anii 30-40 ai secolului trecut. O poveste vie din culisele acelei instituţii, binecunoscute după nume şi care a acţionat nu numai atunci, dar în ale cărei intimităţi nu pătrunseseră prea mulţi. [...] Acest important document fusese depus la 1 ianuarie 1957 la Biblioteca Aca
