Nu există, spunea Alexandru Paleologu în Simţul practic, veritabilă valoare de artă, indiferent dacă e vorba de un vas, de o statuie, de o mobilă, de o simfonie, fără o profundă implicaţie etică? Dar orice investiţie, fie ea şi de etică, incumbă musai o alocare, dozată sau nu, de îndrăzneală şi cutezanţă. Nici o atitudine etică nu poate fi confortabilă şi lipsită de primejdii ori incertitudini. De mai mulţi ani încoace, Violeta Dinescu riscă, asumîndu-şi rolul de raisonneur al muzicii româneşti în spaţiul germanic, dar şi de impresar al acelor evenimente referenţiale pentru cultura noastră muzicală. Simpozioane peste simpozioane, noiane de concerte şi recitaluri, colecţii de tipărituri şi înregistrări, colocvii, conferinţe, work-shop-uri şi cîte şi mai cîte, toate organizate cu o dăruire şi pasiune cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc în periplurile mele europene şi nu numai. George Enescu şi contemporanii, Myriam Marbe şi generaţia de aur a componisticii româneşti postbelice, Dan Dediu şi tinerii dezlănţuiţi au fost, uneori consecutiv, alteori concomitent prezentaţi, acreditaţi, propuşi, livraţi publicului german consecvent, dar şi precaut, abil, dar şi firesc, fără urmă de vreo retorică preţioasă. Dacă cineva mi-ar solicita o definiţie aplicată, lipsită de ştaif ori fason, a patriotismului aş spune răspicat că a fi patriot seamănă cu ceea ce întreprinde Violeta Dinescu la Oldenburg. Din talent: pentru că talentul presupune indiscutabil curajul (reciproca nefiind imperios operantă). Dar, mai ales, din dragoste: pentru că iubirea implică neapărat încredere şi fidelitate, prin urmare optimism, dar nu un optimism poltron, ipocrit, ci unul pragmatic, nepărtinitor. Violeta Dinescu iubeşte muzica românească tandru, răbdător, dar şi cu asprime ori intransigenţă. Ar fi în stare să-i închine imnuri sau elegii, niciodată însă şuşe ori manele. O muzică pe care o promovea