Nu cred sa existe sarbatoare care sa-mi placa mai mult decat Craciunul. In fiecare an fac eforturi imense si ma supun la chinuri nebanuite pentru ca masa sa geama de bunatati. Adica ma lupt corp la corp cu alti bucuresteni zombie-isterici ca sa smulg ultimul cozonac din galantar si tot felul de delicatese din magazinele indecent de goale. Asta pentru ca, de cand am luat hotararea de a-mi inabusi pornirile masochiste, am renuntat la tentativele de a crea cozonaci, sarmale si alte asemenea chestii fara de care nu se poate sarbatori Craciunul in Romania.
Dupa ce rasuflu usurata pentru ca am reusit sa anihilez vreo 25 de persoane de varsta a treia in batalia pentru carnea de porc, ajung linistita si implinita acasa, unde ma dedau activitatii favorite, si anume impodobirea bradului.
Care parca, totusi, nu mai e la fel de placuta de cand am cumparat un pom de plastic. Dar avand in vedere ca in curand, probabil, vom intra in Cartea Recordurilor drept tara fara niciun copac, nu ma plang si ma uit cu drag la pomul stufos vopsit intr-un verde foarte veridic. In care trebuie musai sa atarn si ce a mai supravietuit din globurile copilariei, cam zgariate, cam ciobite, dar cu valoare sentimentala.
Clipe in care imi amintesc, nu cu mare bucurie, de un alt moment al copilariei, evident inainte de '89, cand ai mei parinti facusera rost, printr-o minune, de o ditamai cutia cu ciocolatele chinezesti (pentru cine nu stie, cele mai bune ciocolate care se puteau gasi pe atunci, in forma unor mini-lingouri si invelite intr-o poleiala aurie, foarte festiva).
Imbibata fiind de bucuria bradului bogat, nu m-am atins de ciocolata pana dupa Anul Nou, cand am socotit eu ca as putea incepe sa le recoltez. Moment in care tragedia a lovit: perfida mea sora, la matura varsta de vreo 5 ani pe vremea aceea, reusise nu numai sa manance toate ciocolatelele, ci sa si lase in po
