De e să perseverăm - încă - în sustragerea de sub tirania cotidianului, s-o facem, acum, printr-o delectabilă juxtapunere. Una invită întîmplător, deci cu atît mai supusă jocului. Unul nu chiar ingenuu, cît ar părea.

Cineva - personaj distins şi distinct al artelor ieşene - întors dintr-un Paris al tuturor posibilităţilor, îmi oferă un pliant Isidore Isou, marcînd expoziţia de frumoasă ţinută a bulversantului personaj de primă parte a secolului trecut, găzduită de Centrul Cultural Român, deci în generoasă atenţie cu valorile plecate de-aici. Pentru că Isidore Isou s-a născut la Botoşani, în 1925, destinu-i insolit însă consolidîndu-se într-un Paris al avangardei radicale. Letrismul - ce şi-l asumă exclusiv - e curentul literar (francez), întemeiat în 1946 şi îl reclamă drept precursor pe Tristan Tzara, şi el de-aici, de la Moineşti (1889-1963). Curentul se defineşte, în Bilanţul letrist 1947, ca o "artă ce acceptă materia literelor, reduse şi devenite doar ele însele". "Nu există nimic în Spirit - mai decide letrismul - care să nu fie sau să nu poată deveni literă". Ei, poftim! Revista oficială: Dictatura letristă. Alături de alte spăimoase dictaturi, dictatul letrist se aşază în proximitatea dadaismului, suprarealismului, spaţialismului şi face parte din mişcarea insurecţională şi antiacademistă de reînnoire a limbajului tradiţional prin reforme structurale spontane. Spontane, deci.

Atîta revoluţie pare ceva dincolo de suportabilitatea-mi oricum...antirevoluţionară.

Frumos însă gestul Centrul Cultural Român din Paris, atent cu cei plecaţi de-aici. (Eu însumi, tot aici, cu o expoziţie orgolioasă, în 1989, cînd totul lua foc...) Fie ei şi deveniţi insurgenţi de talie internaţională. Din care - ne întrebăm noi, scepticii - ce a mai rămas din candidul zăngănit de arme al unui început de secol artistic bine nutrit de celălalt zăngănit, cel ca a