Nu-l recunoscusem. în după-amiaza cenuşie a unui aprilie ploios intrasem la un film românesc lăudat de presa belgiană, în mica sală a unui multiplex central, uimită de înghesuială, înciudată. Greu îmi găsisem un loc. Publicul? Belgienii "din centru", toate vârstele, toate straturile sociale, toate culorile - cartierul Matongé (congolez) - e chiar lângă complexul cinematografic. Auzeam clar chicotelile unui grup gălăgios de tineri români, în rest tăcerea politicoasă (plicticoasă) belgiană.
Nu-l recunoşteam. Obrazul cu trăsături aspre şi boţite, glasul cu tăinuite accente ardeleneşti, privirea lehămesită, învăluită în obidă, omul care telefona calm, răbdător şi evident - nu prima dată - domnişoarei de la Salvare, îmi aminteau un chip cunoscut, un personaj, un prieten. Uitat? Pierdut?
Abia când Dana Dogaru i-a deschis uşa - uşor iritată la vederea lui - şi mai apoi - tot ea cu un aer îndulcit de gospodină cumsecade i-a adus nişte "musaca", abia atunci, prin nu ştiu ce misterioasă conexiune, am realizat cine este Dante Remus Lăzărescu.
Desigur, "îngerul trist" întâlnit de mult, cândva, pe scena atât de dragă mie a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş! Erau anii '70, anii tinereţii noastre şi ai efervescentei generaţii "de aur" a teatrului românesc... Asistam la premiera pe ţară a piesei Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu. Alături de Anca Neculce Maximilan, Ion Fiscuteanu, robust pe din-afară şi delicat lăuntric - compunea un neuitat personaj, înrudit cu "tinerii furioşi'' britanici, dar atât de autohton! O prezenţă magnetică, un caracter puternic, explozie de furie, de mânie copleşitoare, juvenile, care totodată se topeau într-o tristeţe subţire, îmbătrânită, atotştiutoare că "zidurile" nevăzute din jur nu se pot clinti din loc.
Oare bănuia, presimţea tânărul mânios, suav îndrăgostit, că va deveni peste vreo trei decenii inginer
