S-au împlinit şaizeci de ani de la moartea lui Mircea Damian şi cred că puţini sunt cei care - fără să fi trecut de o "anumită vârstă" - mai ştiu ceva despre dânsul.

în "Istoria literaturii române" - apărută în iulie 1941 - G. Călinescu n-ar fi putut discuta, chiar dacă ar fi vrut, o seamă de circumstanţe legate de scrisul lui Mircea Damian, pe atunci încă vii în memoria contemporanilor.

Din "Dicţionarul scriitorilor români" cititorii de astăzi pot afla, de pildă, că Mircea Damian a avut "o existenţă dezordonată şi nomadă, trăind de pe o zi pe alta, peregrinând din oraş în oraş (Bistriţa, Dej, Bacău, Galaţi, Constanţa), întemeind sau colaborând la diverse publicaţii obscure. S-a stabilit în cele din urmă la Bucureşti; lucrează în câteva redacţii, întemeiază şi conduce el însuşi "Vitrina literară" (1929-1934). Se lansează şi în literatură, ca autor de povestiri umoristice".

"Dicţionarul general al literaturii române" a considerat că-l putea caracteriza mai bine în aceşti termeni: "Ca gazetar are vână şi o doză de ferocitate, punctând apăsat prin violenţa sarcasmelor cu care îi izbeşte pe aceia care îi cad sub condei. Mereu încruntat, pus pe cârcotă, arţăgosul se arată, în articolele lui, ba scârbit, ba mânios, iar răutatea aceasta conţine parcă şi un grăunte de ură. "

Tot atâtea aprecieri ce nu prea pot stârni curiozitatea iubitorului de literatură.

Mai nuanţat în judecarea lui Mircea Damian, I. Negoiţescu ni-l aduce - în "Istoria literaturii române" - mai aproape de înţelegerea cititorului scriind: "Folosind în romanul "De-a curmezişul" (1935) un material autobiografic, urmând a fi utilizat probabil altă dată, cândva, de alţii, tot ca document de epocă, Mircea Damian e în schimb veritabil artist în câteva din nuvelele strânse în culegerile "Eu sau frate-miu"(1930) şi "Două şi-un căţel" (1935) selectate apoi în "Bolşevicul", unde per