În seara zilei de 16 septembrie 1955, o fetiţă de 11 ani, pe nume Alexandra Noica, împreună cu fratele ei, Răzvan Noica, a cărui vîrstă era cu doi ani mai mare decît a surorii, şi alături de mama lor, Wendy Noica, se vor urca în Gara de Nord din Bucureşti în Orient Expressul ce mergea la Viena. De aici vor ajunge la Londra, lăsînd în urmă o ţară care intrase pentru multe decenii sub teascul regimului comunist. Cînd trenul va ajunge, dimineaţa devreme, în gara din Viena, cei doi copii vor fi deşteptaţi din somn de vocea mamei: Treziţi-vă, sîntem liberi! Trecuseră de partea cealalată a Cortinei de Fier şi, chiar dacă pe moment nu puteau realiza consecinţele evenimentului, cuvintele lui Wendy aveau să li se întipărească în minte drept semnul de început al unei vieţi la care nici nu îndrăzniseră să se gîndească cîtă vreme se aflaseră în România.

În ţară îl lăsaseră, în regim de domiciliu obligatoriu, pe tatăl lor, Constantin Noica, filozoful acceptînd să divorţeze de Wendy în 1948 tocmai în vederea unei eventuale plecări definitive a familiei din ţară. Ştia că stigmatul originii sale sociale şi pata angajării sale politice se răsfrîngeau nefast asupra viitorului copiilor şi că singura cale de a nu le distruge viaţa era să le uşureze plecarea în Occident. Cum posibilitatea aceasta, oricît de mică şi de neverosimilă ar fi fost, cerea drept condiţie prealabilă separarea legală, soţii Noica au căzut de acord asupra despărţirii. Şi astfel, din 1949, Noica va avea domiciliu obligatoriu la Cîmpulung-Muscel, în timp ce Wendy va rămîne la periferia Bucureştiului, în satul din pădurea Andronache, unde va sta alături de copii în casa de vară pe care Noica apucase s-o ridice la sfîrşitul războiului.

Pentru a preîntîmpina riscul confiscării micii locuinţe, Wendy va recurge la un subterfugiu juridic: va vinde casa unei vecine în care avea destulă încredere pentru a şt