Imediat în anii â90, după ce euforia care a cuprins România scăpată de dictatură începuse să se dilueze în nesfîrşite dispute pro şi contra Iliescu, au început să apară nostalgicii. Nostalgici după un trecut fără scandal şi fără alternativă şi-au făcut loc printre cîrcotaşii care găseau vină în orice. Într-un interviu acordat recent RFI, Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, aminteşte că una dintre "bolile României" e "de a pasa tot timpul responsabilitatea pentru ce nu merge. Ba e vina Uniunii Sovietice, ba a lui Ceauşescu, a trecutului... a ungurilor. În prezent, a elitelor politice sau a oligarhilor..., dar puţini dintre cetăţenii români şi-au pus problema în mod real: ce ar trebui făcut pentru a mişca lucrurile în propria societate?".
Acordînd însă circumstanţe atenuante, în ce termeni vorbim, în societatea românească, de victimă reală şi de autovictimizare postcomunistă? Sub comunişti, în România nu a existat nici un sindicat "Solidaritatea", ca în Polonia, nici o mişcare tip "Charta 77", ca în Cehia, şi nici o revoltă populară ca în Ungaria. Doar o fragilă rezistenţă în munţi. Fragilă în comparaţie cu cea din alte ţări, precum Lituania sau Estonia. Uriaşă şi importantă în comparaţie cu milioanele de victime care sufereau, complăcîndu-se în tăcere.
Instaurat prin forţă şi furt, comunismul a fost un regim cu victime şi călăi. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un "calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat". Timp de zeci de ani a avut loc o victimizare sistematică, reală şi de necontestat a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii. E suficient să ne uităm pe cifrele din cartea lui Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, pentru a putea afirma răspicat că au existat 2 milioane de victime reale.
