Părinţii greci ai Bisericii au fost mai curînd favorabili moştenirii elenistice. Din acel orizont coborau, ca neam şi cultură. Primii apologeţi şi Clement Alexandrinul, urmat de Cappadocieni, au reinventat teologia logosului seminal, care iluminează raţiunea naturală a păgînilor. Pentru creştini, Logosul este Hristos, principiu creator şi persoană divino-umană. Dar lumina lui Dumnezeu se difuzează, prin filozofie, dincolo de incinta Bisericii. Aşa se explică prezenţa lui Socrate şi Platon, acompaniaţi de Sibile, în pictura bizantină. Din această serie de "recuperări" generoase ar fi trebuit să nu lipsească Seneca, unul dintre autorii cei mai apropiaţi de creştinism. Ce-i drept, multe dintre scrierile sale au fost copiate în scriptoriile medievale. Au fost chiar "încreştinate", prin plagiat şi falsă atribuire. Clişeul nostru curent despre stoicism (ca filozofie a "încasatorilor") este reflexul popular al coabitării metafizico-morale dintre Evanghelie şi înţelepciunea Porticului.

De ce Seneca? El simbolizează etapa romană şi imperială a şcolii stoice şi o face subtil, cu o competenţă psihologică de o şocantă modernitate şi un simţ al observaţiei sociale care depăşeşte obsesia stoicilor greci pentru formalismul logic. Morala stoică ar putea fi rezumată ca meditaţie asupra adecvării la natură. O natură raţională, voită de un Dumnezeu raţional. Tot creştinismul e aici, de vreme ce vîrful antropologiei patristice - theosis - presupune depăşirea păcatului prin adecvarea ontologică la divinitate. Numai harul - graţia - separă cele două universuri, asigurînd creştinismului o specificitate ireductibilă. Mai există o diferenţă, care face propriul stoicismului: dacă omul creştin e rege al creaţiei dominate de Providenţă, omul stoic e doar o umilă parte a Universului guvernat de Fortuna. Intenţionalitate condiţionată vs dominare a hazardului. Cele două viziuni converg