La jumătatea lunii decembrie au avut loc două evenimente importante pentru construcţia europeană: la Strasbourg a fost semnată Carta Europeană pentru Drepturile Fundamentale, iar la Lisabona a fost semnat Tratatul Uniunii Europene. Carta adună la un loc principii deja existente în alte documente şi nu stabileşte prerogative noi pentru Uniune: aparent, nimic nou, în afară de documentul în sine - o sinteză a valorilor şi principiilor fundamentale care guvernează viaţa cetăţenilor Uniunii Europene şi a rezidenţilor în statele UE. Curtea Europeană de Justiţie este cea care va veghea la respectarea prevederilor cartei; dar asta se va întîmpla numai după ce toate statele membre vor ratifica Tratatul de la Lisabona. Şi aici ajungem la miezul problemei.

Tratatul de la Lisabona este ceea ce a "rămas" din fostul Tratat constituţional: o versiune simplificată şi "coafată" în aşa fel încît să nu-i mai sperie pe cetăţeni cu ideea unui supra-stat european condus de birocraţii de la Bruxelles, care va "ucide" tradiţiile şi identităţile naţionale. Chestiunile importante din Tratatul constituţional au rămas: de la crearea unui post de preşedinte al Uniunii Europene pînă la schimbarea modalităţilor de constituire a majorităţii, de la reducerea numărului de comisari europeni la crearea unei politici externe europene comune (chit că denumirea postului înfiinţat în acest sens este de "înalt reprezentant", nu de "ministru de externe"). În ansamblu, acest nou Tratat ar trebui să permită reformarea instituţiilor europene, simplificarea deciziilor, asigurarea unei voci mai clare a UE în lume. Nu e deloc lipsit de importanţă "detaliul" că, prin acest Tratat, Uniunea Europeană capătă, în sfîrşit, personalitate juridică - devine, adică, o entitate distinctă în peisajul internaţional, pînă acum ea fiind o "simplă" organizaţie interguvernamentală. Dincolo de disputa teoretică între cei