Pentru Romania, aderarea la Uniunea Europeana a insemnat drumul cel mai scurt catre o interminabila criza politica interna. Nu sintem originali, inaintea noastra, Polonia, Cehia sau Ungaria au cunoscut framintari interne odata ce au intrat in UE. Explicatia e simpla: energiile politice, tinute in friu in scopul "nobil" al aderarii, se descatuseaza odata ce obiectivul a fost indeplinit. Parca nicaieri insa criza politica nu a fost atit de dura, cu simptome atit de severe: aminarea alegerilor europene din mai in noiembrie sau suspendarea presedintelui tarii timp de o luna.
Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, ca Romania va fi o "surpriza buna" pentru Uniunea Europeana s-au inselat. Romania nu a fost o surpriza buna, n-a fost insa nici una rea. Si asta pentru ca, din fericire, criza politica interna nu a avut impact asupra actiunii europene a Romaniei. Ca stat membru, Bucurestiul ar fi putut sa strice citeva dintre jocurile europene, daca ar fi dorit, ar fi putut fi o a doua Polonie, care sa reclame sus si tare ca interesul national prevaleaza interesului european. Nu s-a intimplat asa: in 2007, marele santier european a fost Tratatul de la Lisabona; Romania s-a situat printre tarile care nu au pus probleme incheierii tratatului, neemitind pretentii greu de satisfacut, cum s-a intimplat cu state ca Marea Britanie, Italia sau, inca o data, Polonia.
Daca nu a stricat jocurile, Romania nici nu le-a facut. La inceputul anului, Bucurestiul isi exprima dorinta de a juca un rol important in politica de vecinatate a Uniunii Europene, rolul a fost unul minor. Dosarul Marii Negre, o prioritate a politicii externe romanesti, pare uitat in sertare, iar relatiile cu vecinii de la Est sint reci sau foarte reci. Cu Ucraina ne judecam la Haga, cu Moldova am ajuns la faza expulzarilor de diplomati, in timp ce in Balcanii de Vest initiativele romanesti nu conteaza (
