"In anii ‘80, tinerii mergeau la „ceaiuri”. Toate petrecerile purtau acest nume cinic si conspirativ."
„Ceaiurile” le dadeau cei care aveau ceva de sarbatorit. Tin minte ca noi, pustii, ne distram in sufragerie, iar parintii stateau de paza in bucatarie. Iar pe „batrani” ii caracterizam in functie de cat de „de treaba” erau. Ne lasau sa fumam, sa bem, ne lasau sa dansam „blues” cu fetele. Astea erau „ceaiurile”. Cluburile nu existau si nici nu le simteam lipsa.
Ieri s-au implinit 18 ani de la ultimul discurs cu public al lui Nicolae Ceausescu. Astazi se implineste aceeasi cifra de la fuga cu elicopterul de pe Comitetul Central al PCR. asta da, majorat! Ar trebui organizat un „ceai” national, o petrecere uriasa prin care sa sarbatorim ca, intr-un fel, atunci ni s-a schimbat viata.
Stiu ca majoritatea nu va fi de acord cu petrecerea si vor intreba daca „a fost sau n-a fost?”. E o intrebare care revine obsesiv in fiecare an odata cu pregatirile pentru intampinarea lui Mos Craciun. O intrebare la care sunt prea putini, din ce in ce mai putini, cei care muncesc sa afle raspunsul. Aproape toti martorii acelor evenimente au unul. E personal, subiectiv, departe de realitate, dar, la naiba, „am fost acolo, deci stiu cel mai bine”.
Sunt sigur ca „adevarul despre Revolutie” va fi aflat. Probabil ca acest adevar va ocupa cel putin trei rafturi bune dintr-o bibloteca, dar, pana la urma, va fi spus si va fi scris.
De asemenea, sunt sigur ca generatiile martore la acele evenimente nu vor avea parte de acel adevar, intreg, rotund si obiectiv. In primul rand, ar disparea tot farmecul si ar trebui sa renuntam la adevarurile noastre. Si ce vom face, despre ce vom vorbi in noaptea de Ajun?
Ce pot sa spun eu e ca au trecut 18 ani si acele evenimente mi-au ramas intiparite in minte de parca ar fi fost arse cu fierul rosu p
