O întîmplare dintr-acelea ce ţin de domeniul miracolului (şi care, oricît ar părea de ciudat, se mai întîmplă totuşi, din cînd în cînd, chiar şi în ziua de azi) a făcut să ajung, pe nepusă masă, la un festival de dans contemporan - "platformă" se cheamă, nu ştiu de ce, în jargonul de specialitate - la Tel Aviv. Găzduit de Suzanne Dellal Centre for Dance and Theatre din fosta capitală a Statului Israel, un complex de clădiri înconjurînd o piaţetă spaţioasă şi urmărind să păstreze amintirea unei tinere plecate din viaţă la numai 25 de ani, festivalul International Exposure 2007 s-a întins, literalmente de dimineaţa pînă seara, pe spaţiul a trei zile pline, "rupînd" şi din serile zilelor de sosire şi plecare. Nu chiar degeaba: deşi ştiam că israelienii sînt extrem de tari în domeniu, deşi văzusem cu ochii mei, ici şi colo prin lume, cîteva trupe ale lor ultraperformante, nu mi-aş fi putut închipui că atît de mulţi sînt atît de buni. Nu am numărat încă (am s-o fac, de amuzament) dansatorii participanţi, nici măcar grupurile la a căror evoluţie am asistat, dar ei şi ele erau cu zecile. Foarte bine pregătiţi, foarte solid antrenaţi, dedicaţi fără rezerve meseriei, sau artei, sau pasiunii lor şi, mai ales, oferind o diversitate incredibilă de "produse". Pe scenele şi în sălile de repetiţie din incinta Centrului sau în diferite alte "locaţii" din oraş şi din afara lui s-au succedat - uneori, fără nici o pauză, cîte şase-şapte ore la rînd - toate stilurile, soiurile şi manierele de coregrafie modernă, de la scheciul cu "poante" umoristice la conceptualizarea cea mai abstractă şi de la dans pe sunetul instrumentelor mînuite personal la mişcare lipsită de orice suport sonor. Prezentate în cîteva cuvinte, fără ifose şi fără fasoane, de directorul general Yair Vardi, de directorul artistic Claudio Kogon (acestora alăturîndu-li-se, la dificultăţile organizării, Rachel Grodjin