Admiţînd că nu au secat de tot, există - cred - două motive pentru care autorii se autocitează. Primul, despre care pot să vorbesc în cunoştinţă de cauză, este vanitatea. Ce plăcere mai mare există decît să vezi că o vorbă de-a ta, mai veche, se potriveşte de minune prezentului? V-am spus eu! este victoria ta supremă asupra celorlalţi, este momentul în care alpinistul înfige steagul pe Everest. Al doilea motiv, pe care îl simt plauzibil, deşi nu l-am experimentat vreodată, este lenea. Pur şi simplu, la un moment dat, ţi-e lene să mai produci ceva. Şi, atunci, revii la producţii din timpuri mai industrioase. În fine, mai există şi o a treia cauză, exterioară totuşi autorului: puterea strivitoare a unui dead-line. Eşti prins cu treabă, nu ai răgaz nici o clipă pentru idei noi şi producţie proaspătă şi, ca să livrezi la termenul fatal, citezi amplu din lucruri mai vechi. Mă grăbesc să spun că nu e nimic rău aici: în fond, autorul nu plagiază şi nu trişează, reafirmă o creaţie a lui şi anunţă de la început că o face. Iar rezultatele sînt, uneori, spectaculoase: Rossini, presat de dead-line, a luat uvertura de la o operă anterioară, Elisabeta, regina Angliei - care era adusă cu minore modificări dintr-o altă operă, încă mai veche, Aureliano în Palmira - şi a lipit-o rapid de noua operă la care lucra de zor, Bărbierul din Sevilla. Aşa a ieşit una din minunăţiile sonore ale lumii. Belcantistul avea 24 de ani, era în plină şi uimitoare putere creatoare, lucra fervent - deci nu poate fi vorba despre lene. Ceea ce îl presa era o anumită dată dintr-un contract pe care îl semnase, pentru care încasase banii pe care - aşa era el! - îi cheltuise deja în chefuri straşnice. Dar practica autocitării în muzică nu e deloc specifică grăbitului Rossini. Mozart, înainte de el, şi Beethoven, cam în acelaşi timp, practicau autocitarea.

Ei bine, această introducere are un singur s