Sînt multe momente în viaţă cînd e prost să fii ateu, şi nu doar în momentul în care vezi venind spre tine Tir-ul, pe contrasens. Unul dintre ele e Crăciunul. Chiar dacă 11 luni pe an nu crezi în naşterea miraculoasă, decembrie te obligă să fii ca asemenea celorlalţi. Nu se poate altfel, iar recidiva se pedepseşte puţin mai uşor decît prin ardere pe rug. Adică nu mai găseşti nimic sub brad. Problema apare cînd găseşti prea multe. De asta se plînge Cătălin Stănescu, unul dintre dumneavoastră.

"Nu ştiu dacă mai mergeţi cu metroul (eu îl prefer pentru a mai putea citi dimineaţa şi seara... dar şi pentru a fi scutit de a ajunge la lucru deja terminat psihic. Ei bine, de cîteva zile, sînt agresat psihic de muzica cu Ťspecific». Sînt terorizat, iar impresia mea este a unei Românii fundamentaliste. Hai să ne bucurăm şi să cîntăm, doar vin Sărbătorile! Urăsc orice fericire comandată! Despre spirit nu avem cum să vorbim într-o scurgere nesfîrşită de plase, cărucioare, urlete, înghionteli."

Acum, Cătălin, salvarea e tot în noi. Să încercăm să scăpăm cu povestea Adinei Chirilă, din Timişoara. Care ne întoarce la Crăciunul de care şi mie mi-e dor, cel al anilor ’80. Adina, ai legătura...

"Povestea aceasta vine dintr-o vreme în care nu mergeam încă la şcoală, la oraş, ci locuiam la bunicii mei şi îmi vedeam părinţii numai sîmbăta. Universul meu era o casă din văiugă, o plantaţie de duzi pentru ferma de viermi de mătase a satului, un grajd cu o capră albă şi un porc, un şanţ cu apă, noroi sau gheaţă - după anotimp, la marginea străzii, cîţiva bătrîni şi patru copii din vecini. Raiul, străjuit de Baba şi Moşu! În satul de lîngă Timişoara, în comunitatea de ţărani săraci, veniţi în anii ’40-’50 din părţile Bihorului‚ nu-mi amintesc de vreo tradiţie de Crăciun. Conceptul de Ťceată de colindători» se reducea la încropirea unui grup de copii zgribuliţi