Dupa o jumatate de an de amanari, negocieri, tergiversari, frustrare la Bruxelles si ingrijorare in randul partidelor nationale preocupate, pe de o parte, de potentialele rezultate si, pe de alta parte de popularitatea presedintelui Basescu, au trecut europarlamentarele. Campanie chinuita, candidati voluntarizati la ordin, votanti putini, anunturi postelectorale bombastice multe. Pe de o parte, rezultatele alegerilor se inscriu in traditia europarlamentarelor la nivel european (participare scazuta la urne), dar se diferentiaza pozitiv prin rezultatele slabe obtinute de partidele nationalist-populiste. Ca urmare, mandatele europarlamentare ale Romaniei s-au impartit intre PD, PSD, PNL, UMDR si PLD. In afara celor ramasi independenti (printre care si alesii PLD), europarlamentarii romani au devenit parte a grupurilor politice din Parlamentul European: PD si UDMR in Partidul Popular European, PSD in Partidul Socialist European, PNL in Alianta Liberal-Democrata pentru Europa. Surprinzator, comparatii intre programele partidelor nationale si ale grupurilor politice in care sunt membre nu scot in evidenta discordante semnificative (de exemplu, optiunea PD pentru o Europa federalista este identica cu cea a grupului politic din care face parte). Presupunand insa ca discordante ar putea aparea, practica in politica romaneasca arata ca partidele romanesti nu se simt constranse de programele lor si, prin urmare, exista inconsistente semnificative intre ceea ce spun si ceea ce fac. Din 1989 incoace s-a vorbit regulat despre lipsa de ideologie clara a partidelor romanesti, ilustrata atat de politicile promulgate (PSD a prezidat peste privatizari si taxe reduse pentru a stimula investitiile; PNL mareste pensiile si sprijinul social; PD, reprofilat din centru-stanga in centru-dreapta), cat si de lejeritatea migrarii politicienilor romani dintr-un partid intr-altul. Dupa alegerile p