Primul nostru an în UE se încheie. Deşi părerile diferă în legătură cu cine e vinovat, diagnosticul e unanim. A fost un an rău, un an prost, un an pierdut, un an în care ne-am arătat, în sfârşit, cum suntem, nemaifiindu-ne frică de UE. Nu numai că am pierdut timpul cu suspendarea nereuşită a preşedintelui, dar s-au trecut tone de legi aberante, unele întoarse din drum de Curtea Constituţională (un număr fără precedent), altele nu. Planurile operaţionale pentru cheltuit fonduri europene se târâie la Bruxelles, unde sunt în mare măsură rescrise de experţii Comisiei. Agenţiile care evaluează performanţele ţărilor au început să ne dea bile negre. Clasamentele de sfârşit de an, ca şi sondajele, au arătat că nu doar am rămas cea mai coruptă ţară din UE, ci brusc percepţia corupţiei s-a înrăutăţit. Câtă vreme investitorii aveau impresia că ne luptăm cu corupţia, dădeau răspunsuri mai optimiste în asemenea sondaje. Deodată, toată lumea se plânge că se cere mită. Nu e de mirare. Într-un climat în care guvernul încearcă să închidă DNA ca să poată după aceea să dea legi în favoarea tuturor amicilor (oricum o face, dar plăteşte: uite că DNA a reuşit în ultimii doi ani să pună sub cercetare nouă miniştri), desigur că nimeni nu mai crede că există voinţa politică de a curăţa România. Dimpotrivă.
Se crede greşit că marea problemă în România e bacşişul dat la doctor sau la poliţaiul de trafic. Nu e aşa. Mita către administraţie a scăzut constant în ultimii patru-cinci ani. Orice şofer ştie că ai mult mai rar ocazia să mituieşti poliţia de trafic, pe care o vezi mai des decât înainte trăgând pe dreapta Mercedesuri şi BMW-uri. Miniştrii sănătăţii sunt de vină că au lăsat personalul sanitar plătit atât de prost, când a curs cu bani pe la bugetari, astfel că acum cei mai buni pleacă în restul UE. Problema mare nu e însă a corupţiei individuale, ci a celei de stat. În 2004, un secre
