Singurele ocazii in care concluzia garantata despre izolarea Romaniei s-a trezit bruscata au fost aberatiile: Nadia, bita minerilor, Ilie Nastase, Hagi. Toti explicabili prin aparitia unui gest eruptiv si atipic.
Sansa noastra de notorietate a depins de exceptia josnica sau geniala. Toate lucrurile pentru care am fost luati in seama au ajuns in lume prin violenta sau prin supradotare nativa. Niciodata ca produs al unei societati pregatite sa deschida conversatia de la inaltimea sau noutatea propriilor valori.
Succesul lui Cristian Mungiu, cu „4 luni, 3 saptamini si 2 zile“, e, dimpotriva, amprenta unei generatii rabdatoare si optimiste. Mungiu, Puiu, Nemescu, Muntean, Caranfil, Porumboiu au lucrat, de la inceput, in afara sistemului de stat. Refuzati administrativ, regizorii Grupului 432 au fost confirmati de timp. Mai bine zis de schimbarea directiei timpului, de acea curbura a societatii si a culturii pe care birocratiile nu o inteleg, o boicoteaza si o subestimeaza.
Marele Premiu de la Cannes a semnalat mai clar si - asa cum ne place noua, romanilor - cu panas occidental momentul in care tranzitia a luat sfirsit. Romania nu mai e locul in care nu se intimpla nimic altceva decit stim noi intre noi, ci un spatiu care nu ne mai apartine total. O patrie intacta care se universalizeaza si incepe, astfel, sa tina de o umanitate generala, nu de un aranjament abuziv intern. Romania devine inteligibila. Europenii (si in curind, americanii) care au premiat si vor mai premia filmul ne-au putut intelege. Am devenit compatibili.
Insa adevarata izbinda e acasa. In interiorul unei culturi care isi vede spulberate alibiurile si prejudecatile. Filmele lui Mungiu si ale colegilor lui sint un de-ajuns! care izbeste salutar. O cultura care a ajuns sa se confunde cu propria incoerenta lirico-patriotica e inlocuita de un fel de a vorbi si de
