După ce se termină zidul cetăţii Sibiului pe mîna stîngă, traversezi o intersecţie cu sens giratoriu, nu mai mergi mult şi, înainte de un pod, nu foarte mîndru, faci dreapta şi te opreşti. Acolo sînt halele de la Simerom. Multe dintre ele dezafectate, aproape părăsite. Locul acesta vorbeşte, fără cuvinte, despre un tip de sordid aparte. Am vizitat două dintre hale în stare pură. Adică, neamenajate. Betonul de pe jos este acoperit, pe multe porţiuni, de băltoace. Apa, amestecată cu ulei de motor şi cu noroi, formează un fel de mîzgă perpetuă. Geamuri întregi şi geamuri sparte filtrează lumina soarelui sau a nopţii într-un mod ciudat, îmblînzind-o parcă. O atmosferă stranie mătură întreg peisajul. Diferite unghiuri şi cotloane adăpostesc puţină melancolie, nostalgie, resemnare. Resturi de şine, poate de tramvai, îmi poartă ochii peste tot şi niciunde. Trasee altădată clare, ordonate, sînt acum frînte, pierdute într-un desen dezordonat. Pare să fi fost aici un depou. Dar, cine ştie?...
"O, lună plină, de-ai vedea
Azi ultima durere-a mea,
Ce m-a-ncercat de veghe stînd
Lîngă pupitru nopţi la rînd:
Căci cu mîhnită simpatie
Luceşti pe scoarţe şi hîrtie!
Ah! de-aş putea pluti pe munţi
În raza dulcii tale frunţi,
Peste prăpăstii să zbor cu duhuri,
Peste livadă-n senine văzduhuri,
Să-mi spăl în roua ta fiinţa
De negura ce-o dă ştiinţa!"
Într-o hală de sfîrşit şi de început de lume spune Silviu Purcărete povestea sa despre Faust. Despre ispite şi neputinţă, despre viaţă şi despre moarte, despre complexe şi frustrări, despre proiecţii fabuloase ce ne bîntuie subconştientul, neliniştindu-l. Perspectiva sa amestecă imaginile pe care le are asupra lui Faust, Faust al său şi dincolo de sine, cu propriile melancolii, zboruri şi aripi ce-şi ascultă, doar, fîlfîitul. Într-o astfel de hală s-a in
