Primul şi cel mai longeviv dintre atuurile Anei Selejan este credibilitatea. Ajunse, multe dintre ele, la a doua ediţie, şi promiţând alte asemenea sistematizări stereoscopice, imposibil de ocolit atunci când se pune în discuţie perioada neagră a primului deceniu literar sub comunism şi trecute la loc de cinste în bibliografiile universitare, studiile autoarei sibiene atrag automat încrederea oricărui tânăr cercetător. Aproape magnetic şi pe toate liniile de forţă, concomitent. O dată cu seria - auctorială şi tematică - începută de Cartea Românească prin Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, sporul de vizibilitate a dus, în cazul Anei Selejan, la consolidarea unei imagini de incontestabil - şi singular - specialist în domeniu. Ea pare a fi vag precedată de bogatele investigaţii ale lui Eugen Negrici şi continuată, cu paşi egali, de debutul proaspăt al Alexandrei Tomiţă.

Lăudabile prin dimensiuni, pe deplin altruiste şi - fără cel mai mic dubiu - bine ţintite eforturi de cercetare. Extrem de utile criticilor - şi mai mult încă istoricilor - volume ca Literatura în totalitarism (1949-1951). Întemeietori şi capodopere nu pot fi numite, totuşi, în sens propriu, critică literară. Şi, într-un fel, e limpede din ce cauză: ceea ce s-a scris la noi începând din 1949 şi ceea ce a fost oficializat în perioada amintită e altceva decât literatură. Poezia e altceva decât poezie. Proza, altceva decât proză. Critica estetică însăşi e redusă la formele hibride ale obtuzei ideologii de partid. Eseistica lipseşte. Obiectul unor asemenea cărţi e mai curând o formă ultimă de deviere, o malformaţie, imposibil de discutat sub raportul unei anatomii normale. Extinsele citate din presa culturală a vremii - articole ori poeme - nu prea merită risipa îngăduitoare a analizei de text şi nici precizări contextuale de alt ordin decât cel ideologic. Ele funcţionează, prin întindere