Să oferi, de Sărbători, o carte a ajuns un gest de circulaţie restrînsă. Şi acela de-a schimba o cartolină, mai comun şi mai puţin constrîns de apartenenţa destinatarului la tagma cititorilor, îşi pierde din prezenţă şi din importanţă. Cu nostalgia iernilor cînd amîndouă erau normale şi la locul lor, scriu despre faptele de rînd, urări, prietenii, între oamenii pe care viciul literaturii i-a ocolit. Elipsa specifică sărbătorii, clişeele şi pana hibernală de idei le supravieţuiesc chefurilor d'antan în doar cîteva rînduri pe-o felicitare.
Format mic, unele cît nişte cărţi de vizită, felicitările interbelice abundă de culori şi de acţiune: sănii, jucării, mai rar peisaje, case care scot fum pe hogeacuri, dichis. Departe sînt sclipiciurile lor de paloarea stereotipă a cărţilor poştale de prin '70-'80, cu o crenguţă ninsă şi o urare de circumstanţă. Departe, însă, şi de tabieturile de dinainte de primul război, cu felicitări în tonuri de gri, argintiu, cu desene complicate, abstracte sau trimiţînd, cu urarea, şi un blazon, o pană şi un sigiliu bunăoară. Dintre cartolinele de Anul Nou trimise repede după 1900, am ales una, atipică de bună seamă (grafică & text), pentru asemenea ocazie. Aveam să văd după aceea că data scrisă dedesubtul textului de urare e întîi ianuarie 1908. Acum 100 de ani.
Un carton gri, sau mai degrabă grej, ştanţat pe margini. În centru, o margaretă în relief, pictată pe o codiţă subţire, înmănuşată, la rîndu-i, într-o panglică cu Bonne année. Scrisul pare să fi fost, odată, auriu, păstrînd, acum, urmele unui luciu şters. Dinjos de această unică figură, a cărei legătură cu Anul Nou - la romani, cu el începea, totuşi, primăvară - a ajuns să ne scape, începe textul expeditorului, lucru deloc neobişnuit pe vremuri, cînd faţa imprimată a cartolinei se acoperea frenetic de cerneluri şi litere. Mesajul, adresat unei domnişoare (păstrăm d
