I. Redescoperirea limbajului

În primii ani ai deceniului şapte, cînd Paul Neagu, Horia Bernea, Marin Gherasim, Teodor Moraru, Ion Dumitriu, Vasile Gorduz, Silvia Radu etc. începuseră deja să se manifeste public, în arta românească lucrurile întraseră încet pe o direcţie oarecum normală. Propagandiştii anilor cincizeci îşi cam cheltuiseră avîntul retoric, loturile de tractoare sosite din U.R.S.S. nu mai făceau obiectul major al creaţiei artistice, iar cei însărcinaţi cu verificarea şevaletelor şi a pensulelor artiştilor suspecţi se cam leneviseră şi ei. Ba chiar apăruseră, cu vreun deceniu bun mai devreme, cîţiva tineri care, pe nesimţite, au părăsit ogorul şi imaginea de şantier şi s-au impus cu autoriate în peisagistică, în natură statică şi în compoziţia neutră. Pictori ca Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Constantin Piliuţă (care ulterior va trece în tabăra cealaltă) şi alţii, profitînd de o oarecare amorţire a vigilenţei, au reconectat limbajul picturii la formele sale specifice de manifestare. Şi cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în spaţiul sculpturii şi al decorativelor. Ochiul putea iarăşi, chiar dacă nu era eliberat cu totul de precauţii şi de sfieli, să se hrănescă din bucuria pură a culorii şi din geometria legitimă a desenului. Însă de vreme ce "picturalitatea" picturii fusese reafirmată şi alfabetul ei repus în circulaţie, se năştea de la sine o problemă nouă, tot atît de complexă pe cît de grav era enunţul ei: încotro se îndreaptă arta contemporană, care este sensul ei intim şi cum poate fi determinat orizontul său moral?

II. Ruptură şi continuitate

Apărută abrupt, schimbarea de regim din România a găsit arta plastică într-o situaţie de supravieţuire. Această supravieţuire avea loc, însă, în condiţiile unui climat general de o extremă ostilitate şi ale unei ameninţări directe venite din partea amatorismului, puternic