Un om politic de virf din Romania spunea odata ca tot ceea ce i se intimpla bun acestei tari vine tirziu si la presiune externa. Asa si cu aderarea la Uniunea Europeana. Romania s-a vazut intrata in familie la doi ani si jumatate dupa aderarea fostelor tari comuniste din Europa Centrala si a republicilor baltice, cu o fractiune de secunda inainte de ferecarea usilor, nu se stie pentru cit timp. Si a reusit sa-si atinga obiectivul in urma presiunilor adesea infernale pe care autoritatile de la Bruxelles le-au facut asupra clasei politice de la Bucuresti. Citiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun si azi povesti de-a dreptul incredibile despre rezistenta acerba la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei stiu si cum au fost convinsi baronii centrali si locali sa accepte totusi introducerea masurilor de transparenta, concurenta si reformare a justitiei: adesea prin pumni batuti in masa, de prea multe ori cu promisiunea unor compensatii ulterioare, sub diferite forme. Aceiasi tehnicieni povestesc si despre felul in care Bruxelles-ul intelegea sa tina mereu Romania in priza. "Cind bulgarii erau chemati la evaluari si raportau atingerea unor obiective erau felicitati, dupa care li se cerea sa treaca urgent la urmatoarele masuri. Cind noi explicam ce am realizat, ni se raspundea: “Foarte bine, trimitem o echipa sa verificam”", spune un diplomat roman.

Adevarul este ca, de 17 ani, Romania s-a aflat in situatia de a urmari o “foaie de parcurs“ fabricata in Occident. Si tocmai pentru ca provenea de acolo, populatia i-a acordat incredere, iar politicienii nu au avut prea mult spatiu de manevra. Dorinta romanilor de a se vedea iesiti din "zona gri" si racordati la spatiul occidental al bunastarii a fost atit de mare, incit nici o politica in contra acestui curent nu putea avea sorti de izbinda decit cel mult partial si pe