În virtutea credinţei tradiţionaliste, o adevărată religie, Ion Rotaru împinge mult în urmă, dincolo de secolele XIV-XV, originile literaturii române, deschizând sinteza, în versiunile a doua şi a treia, poate la sugestia lui Mihail Diaconescu care a creat această marotă, cu un capitol despre "ipoteze privind cultura şi literatura străromână", capitol absent în versiunea iniţială. Ovidiu, exilat la Tomis, ar fi întemeietorul absolut, mai degrabă simbolic. Sunt invocate apoi scrierile patristice din epoca străromână, începând cu Ulfila, episcopul goţilor, şi continuând cu Nicetas de Remesiana, Ioan Cassianus şi Dionisie Exiguus. Un subcapitol se ocupă de fondul autohton şi de conştiinţa romanităţii, altul de "ipoteza pelasgo-geto-dacă sau protocronismul absolut", pentru a încheia explorarea rădăcinilor ancenstrale cu "folclorul ca factor de coeziune". E puţin cam mult, deşi istoricul îşi manifestă o anumită reticenţă. Supralicitarea originilor intră însă în orice program tradiţionalist. S-ar părea că Ion Rotaru îşi începe istoria literaturii deghizat în Ion Gheorghe. Deşi Ion Rotaru nu e protocronist decât în declaraţii confuze şi derutante de convenienţă. O spusese destul de alambicat, în 1987, în postfaţa volumului din prima versiune: "protocronismul este, la urma urmei, o variantă - ce-i dreptul întoarsă, cumva ciudată - un efect al propensiunii sincroniste, un soi de bovarism ce ar putea fi înţeles, la originile lui, dacă privim fenomenul cu seriozitate şi nu după vorba lui Camil Petrescu, luată din gura lui Caţavencu: Ťsă avem şi noi faliţii noştri!ť, vorbă ce ne poate apăsa fie şi în subconştient" (p. 1008). Contestă posibilitatea de a găsi în literatura română precedenţe ale Renaşterii şi Barocului numai de dragul de a ne sincroniza retrospectiv, apreciind că "protocroniştii noştri par a sări dincolo de cal", anulând specificul evului mediu românesc