Oglindă, oglinjoară, / Cine e cea mai frumoasă din ţară?" nu mai este întrebarea exclusivă a Reginei din basmul Fraţilor Grimm, ci dezvăluie o obsesie veche de când lumea şi perpetuează căutarea unui model de frumuseţe absolută. Formulă riscantă, trebuie să recunoaştem, pentru că fiecare epocă îl are pe al său.

Câte regine nu străbat lumea în care trăim? Şi dacă personajul din Albă-ca-Zăpada este mereu nemulţumit de răspunsul Oglinzii - "Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă / Dar Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă" - femeile-regine de azi ştiu că frumuseţea şi trupul nu mai sunt doar o problemă de imagine. Nici una dintre ele nu mai vrea să o omoare pe Albă-ca-Zăpada, ci să-şi cultive corpul, să îl facă să trăiască.

Din basm rămâne oglinda, obiect cu virtuţi magice, indispensabil (auto)identificării (altminteri am fi toţi nişte răţuşte urâte într-o lume de lebede) şi dătătoare de speranţă şi încredere. Desigur, ce e prea mult strică, Narcis ne pândeşte. În zilele noastre nimeni nu-şi mai pune capăt zilelor pentru că s-a îndrăgostit de propriul chip, dar există pierderi identitare care nu sunt de neglijat.

Să vorbeşti şi / sau să scrii despre corp, doar la feminin, înseamnă să împarţi universul în două, într-un mod inegal şi nedrept. Chiar dacă aproape toate discursurile (actuale) despre corpul uman privilegiază frumuseţea, şi, în mod special, pe cea feminină, am să încerc să nu cad în capcana exclusivităţii. Corpul nostru cel de toate zilele cere aceleaşi îngrijiri, este supus bătrâneţii şi morţii, este ameninţat de boală, fără ca distincţia masculin / feminin să mai conteze. Anatomia, ritmurile, morfologia, necesităţile pot fi diferite, dar corpul, ca argument al fiinţei, rămâne acelaşi.

Corpul uman străbate istoria secolului XX de la un capăt la altul. Mai mult decât oricând preocuparea pentru corp / corpuri este manifestă, deschi