Interzise şi etichetate, sistematic, până în decembrie 1989, ca mistice, colindele au apărut parcă mai pline de vitalitate, de prospeţime, cu mesajul lor creştin nediminuat, fiindcă ele, spunea C. Brăiloiu, "reprezintă, în ansamblu, o adevărată Biblie a imaginaţiei populare, o Biblie plină însă de ecouri păgâne", cu textele lor arhaice şi cu muzica lor amintind de aceea a colindelor apusene, cum spunea tot Brăiloiu, cum toate secţiunile lor - protocolare, cosmogonice, profesionale, flăcăul şi fata - iubiţi şi peţitori, despre curtea feudală, edificatoare şi moralizatoare, biblice şi apocrife, colinde-baladă, colinde-cântec. Cât de înrădăcinate sunt în memoria populară stau mărturie şi ample colecţii apărute după 1990: Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Colinda creştină tradiţională (1995), Traian Herseni, Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele de feciori din }ara Oltului (Făgăraş) (1997), Ioan Bocşa, coordonator, 1484 colinde cu text şi melodie (I-II, 1999), Iosif Herţea, Colinde româneşti, antologie şi tipologie muzicală (2004), Nicolae Băieşu, Sărbători domneşti închinate Maicii Domnului şi Mântuitorului (Chişinău, 2004), Macarie Marius-Dan Drăgoi, Colinde de pe Valea }ibleşului, cu 498 de poziţii (2006).
Expresivitatea, bogăţia şi diversitatea lor au făcut obiectul unor studii monografice, dar şi al unora aplicate asupra unui singur colind, din categoria din urmă făcând parte Colindul leului, examinat de Adrian Fochi (1970), Mihai Pop, The "Colinda" with the Lion (1975), Monica Brătulescu, Motivul leului în contextul colindelor vânătoreşti (1979), Vasile V. Filip, Universul colindei româneşti în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, studiu monografic şi cu un capitol despre colindul în cauză (1999). Asupra acestui colind s-a aplecat, cu stăruinţă, şi Ion Taloş, în 1988, în Fabula (Berlin), în 1996 în Enzyklopädie des Märchens (Berlin, Ne
