Nu ştiu dacă vă amintiţi amărăciunea cu care Noica deplîngea faima pe care gînditorii de mîna a doua au ajuns s-o capete în cultura română. În ochii filozofului, cultura noastră semăna cu o seră a asimilărilor nefireşti şi disproporţionate, un fel de mediu în care, în ciuda intuiţiilor valorice verificate în alte părţi, ierarhiile puteau fi răsturnate pe baza unor criterii emanînd un subiectivism cras. Iar exemplul predilect pe care filozoful nu obosea să-l dea în această privinţă, pomenindu-l ca pe un avertisment menit a spori luciditatea noastră critică, era Schopenhauer. Cum s-a putut ca spiritul acesta cinic, idealistul acesta întîrziat, mizantrop şi pe deasupra pesimist, spiritul acesta pătruns de ceţurile orientale ale opticii budiste, cum a putut tocmai el să devină la noi unul din cei mai invocaţi filozofi occidentali?

Explicaţia lui Noica era una de bun simţ: concursul împrejurărilor îl favorizaseră pe filozoful născut la Gdansk în dauna unor nume mult mai titrate în domeniu. Cu alte cuvinte, cînd ai în România ambasadori de talia lui Eminescu şi Maiorescu, unul însuşindu-şi pînă la identificare pesimismul viziunii asupra lumii, iar celelălt întreprinzînd pentru prima oară traducerea Lumii ca voinţă şi reprezentare, cînd ai aşadar asemenea promotori culturali nu e de mirare ca celebritatea la care ajungi să fie una apoteotică.

Situaţia aceasta îl revolta pe Noica atît de mult încît vorbea de o nedreptate culturală şi nu se sfia să propună o restaurare săvîrşită la nivelul scării noastre valorice. Era nevoie, aşadar, de o ierarhie ale cărei trepte să corespundă celor existente în Occident, o ierarhie în care un Spengler sau un Schopenhauer, nenumărîndu-se printre greii filozofiei occidentale, trebuiau coborîţi în rang pînă la nivelul cuvenit modestei lor contribuţii: pragul mărunt al spiritelor de mîna a doua. Aşadar, o mazilire săvîrşită în numel