14 ianuarie
1969
...în altă ordine de idei, trebuie să fac rost de o soluţie strong pentru gândaci, de care e plin Bucureştiul. Bradul, un biet molid, se scutură şi trebuie strâns. Mi-ar plăcea să lenevesc. îmi apăr cât pot de invazia hârtiilor celuilalt colţul meu auster. O draperie, un miţos, cărţile, maşina de scris, lumină, aer, câteva flori. Un loc în care să nu intre nimeni, şi nimeni să nu-mi facă program. Acesta ar fi idealul, deocamdată...
însă peste tot, într-o dezordine zăcută strângătoare de praf şi de mirosul hârtiei învechite, foi volante cu miile şi nenumărate notesuri cu foaia dublă pline de poemele lui în manuscris, din ultimii cinci ani, cel puţin. Toate păstrate şi cărate dintr-un loc într-altul la fiecare mutare. Mucegaiurile şi jilăveala subsolului din Spiru Haret, cămăruţa cu tencuiala coşcovită, fără lumină electrică şi cu duşumeaua putregăită, cu o chiuvetă de fontă pe culoar. Când urcam la Vera Lungu, care locuia chiar deasupra noastră într-o cameră spaţioasă şi bine mirositoare, în scurte vizite la o cafea, pe care noi nu ne-o permitem acasă, parcă descindeam într-un rai cu surprize, din care ne era greu să ne desprindem şi să revenim în subsolul sordid. Vera avea o paloare când se trezea, şi cu o sfârşeală, mişcându-se într-o lentoare de la unul la altul cu tăviţa cu sandviciuri şi cu pahare în care împărţea frăţeşte dintr-un rest de vin. Se perindau, şi Vera nu făcea un secret din asta, iubiţi, amici, cu discreţie. Ne povestea învăluindu-se în fum despre primul ei amor. Fantoma lui Mandric, misterul lui. Frumoasă Vera, trecea sub tăcere motivul rupturii dintre ei. Adrian mă ţinea lângă umăr, orgolios că mă are, însă în unele clipe se avânta ca fără speranţă în direcţia ei, privind-o intens, învins, să-i capteze atenţia cu versurile lui impecabil ritmate. Posibil că îndura în adânc o concurenţă secretă şi umilitoare.
