Ceva demn de atenţie - şi destul de senzaţional -, un superlativ elogiu al poetului român, al marelui poet francez Gherasim Luca, în ultima carte a filozofului Gilles Deleuze, acum apărută, la câteva luni de la dispariţia sa, sub titlul Dialogues (Flammarion, 1996); filozofului îi plăceau "dialogurile", îi plăcea să "colaboreze", Claire Parnet se numeşte de astă dată interlocutoarea sa.
"A fi ca un străin în propria sa limbă. A efectua o alunecare, o încercare de fugă. Pentru mine exemplele cele mai frapante sunt: Kafka, Beckett, Gherasim Luca... Gherasim Luca este mare poet printre cei mari, el a inventat o prodigioasă Ťbâlbâialăť (bégaiement), una care este numai a sa. I s-a întâmplat să facă lecturi publice ale poemelor sale: două sute de persoane, atât, şi totuşi era un eveniment, este un eveniment, care trecea prin cei două sute, ne-aparţinând niciunei şcoli sau mişcări. Niciodată lucrurile nu se petrec acolo unde se crede că se petrec, nici pe drumurile pe unde credem noi că se petrec."
Nu cred că este o întâmplare că atât poetul, cât şi filozoful şi-au "parafat" viaţa şi opera printr-un anume fel de a fi şi printr-un anumit fel de a nu mai fi, la mică distanţă în timp, în zilele noastre, aici, la Paris, Luca şi Deleuze s-au sinucis, un act de libertate, pentru unul, ca şi pentru celălalt, conceptul fundamental - până la capăt trăit şi până la capăt "murit" - acesta este: libertatea. Fuga de determinări. Evadarea din locurile date. Nesupunerea.
Să vedem acum contextul în care se plasează senzaţionalul elogiu - pentru a-i pricepe mai bine sensul, explicaţia, motivarea.
Motivarea o constituie gândirea însăşi, atât de "nomadă", atât de puţin asemănătoare cu "gândirea unică" - şi dominantă -, felul de a gândi al filozofului francez, o gândire pe care în literatură, în compania unui Kafka, a unui Beckett, o exemplifică acest "mare
